0

Salam cu soia

Iată, a mai trecut un an, și odată cu el și o scurtă rememorare a momentului 0 al acestui popor, numit Revoluție. Prilej de nostalgie, de reflecție, de văzut, de revăzut, de a fost sau n-a fost, de trăncănit, de măcănit și de arătat cu degetul.

Aștept cu nerăbare anii în care momentul ’89 se va desacraliza. Mometul ăla în care va fi o ceremonie ca oricare alta. Ceva decent și pur protocolar. Timpul va trece, generațiile vor dispărea pur biologic și va veni o zi, ziua aia în care niciun român în viață nu va mai fi prins Revoluția din ’89. Mă gândesc cu emoție la ziua aia, pentru că va fi ziua în care, oficial, istoria va fi deveni istorie. Va fi doar în manuale și în ziarele de la muzeu și absolut nimeni nu va mai avea nicio amintire de la Revoluție.

Pentru că astăzi e mult prea ușor să fii superior mulțumită hazardului care a făcut ca tu să fi avut vreo 20 de ani în 89. Hazard pentru care meritul tău personal este inexistent. Poveștile, sentimentul de martir stând în frig la coadă la butelii sau la carne, mâncarea pe cartelă și hainele ponosite, portretul autentic al unei generații care, iată, și-a depășit condiția doar ca să facă loc superficialilor corporatiști, eternilor adolescenți infantilizați și neangajați (neangajarea ca laitmotiv al generației mele, lucru care scoate din minți pe oricine se învârte periculos în jurul vârstei de 50 de ani), iată o dramă personală, socială, ba chair – îndrăznesc să spun – socialistă! E un fel de ură de clasă care trece din sincronie în diacronie. Să acuzi voalat generația mea că nu a mâncat salam cu soia e o aberație. Ți-ai fi dorit să mâncăm cu toții salam cu soia la infinit? Să organizăm, poate, simulari regulate ale vieții în comunism, ale statului la cozi și ale cravatei de pionier doar ca să avem vag dreptul la existență? Să suferim, iată, și noi, măcar pe jumătate, măcar puțin, măcar un vârf – dar să suferim!

Alfel, avem, iată, o imagine de organism unicelular amorf, demn numai de dispreț.  Ce-i drept, cu ce ne putem lăuda? Trăim într-o post-istorie comodă, ca într-un uter cald și umed de unde nu sunt planuri de ieșire. Ne pierdem timpul cu jocuri video și servicii în multinațională, chirii și mobilă de la Ikea, filme în mall și excursii regizate în capitale europene cu un maxim de obiective turistice de bifat pe lista noastră. Este cumplit. Iată, am văzut și asta, am văzut ruinele unui timp care nu îmi e cunoscut, m-am pozat ostentativ în locuri în care nu locuiesc și care nu îmi aparțin, am simulat prezența mea într-un spațiu și un timp total străine mie. E o simulare totală timpul în care trăim, aproape virtuală dacă nu ar exista gurile și degetele acuzatoare, care au mâncat salam cu soia, pregătite oricând să îți amintească că nu am fost niciodată loviți de istorie. Din letargia noastră vă privim cum aproape ne invitați să născocim ceva, orice, numai să fie abominabil și definitoriu pentru epoca asta. Să nu mai fie liniște. Orice, dar să fie cu patos, cu suferință, cu clash de idei și de orientări politice și sociale. De parcă lipsa în sine a evenimentelor și a curentelor de orice fel nu ar fi abominabilă. De parcă lipsa direcției nu e, în sine, exasperantă.

Și totuși, tot suntem deasupra. Pe lângă faptul că, fir-ar să fie, nu am mâncat salam cu soia, mai avem un avantaj: suntem tineri. Suntem tineri în nimicul nostru. Mai tineri decât voi!

Reclame
0

Nimic

Mă uit la mine, cea de peste 10 ani : o anonimă. Ca și până acum, de altfel. Vag o să îmi mintesc că am făcut o facultate. Lucruri irelevante, am citit niște cărți, am scris vag niște prostii. Apoi am făcut total altceva. Ceva ce nu trebuia să fac. Și anii au trecut peste mine, și m-au uzat iremediabil. O dramă minoră, neimportantă. Nimic, pur și simplu nimic demn de menționat.

 

0

Un film prost

A fost o zi lungă, în care mi-am dat seama că nu mă mai pot relaxa și că mă simt vinovată pentru fiecare secundă în care îmi permit să nu fac nimic. Parcă mă aleargă cineva din spate. S-a dat startul și nu îmi mai permit să mai pierd nici măcar o secundă. Trebuie să turez motoarele la maxim. Și să nu pierd timpul. Așa ca astăzi. Uitându-mă la Youth. Al lui Sorrentino. Un film fără miză.

Mă așteptam, după trailer (urăsc trailerele, le urăsc din tot sufletul) să fie ceva profund. O dramă. O dramă adevărată. Aceea a existenței. A bătrâneții hidoase de care fugim cu toții. O deșirare a individului în fața propriei neputințe de a împiedica sfârșitul. O dramă a corpului deformat și a sufletului obosit. O dramă a ratării. În mod absolut, suntem, cu toții, niște ratați. Cel mai mare poet, cel mai mare scriitor, cel mai mare umanist (să facem abstracție de faptul că în vidul de azi umanismul e primul înghițit, se pare că nu mulți îi simt lipsa) va avea întodeauna în minte imaginea limpede a proprei ratări.

Mă așteptam, deci, la ceva de o frumusețe și de o tristețe sfâșietoare. Ca acea melodie a lui David Lang din (iată, IAR) trailer, care m-a tetanizat de la primele note.

Ei bine, nu. Nu avem nimic. Nu există o poveste anume. Ceva se-ntâmplă într-un sanatoriu din Elveția (cred că aș înnebuni în Elveția, mi se pare cadrul perfect pentru toate nevrozele, un mediu neutru și aseptizat gata să te scoată din minți, de unde iată, mult potențial), tineri și bătrâni merg la masaj, stau la masă și au cele mai inautentice conversații posibile. Despre viață, despre tinerețe, dar despre nimic. Despre planuri de viitor, dar nimic de fapt. Xulică a părăsit-o pe Z în timp ce se îmbarcau într-o croaziera în Polinezia. Un regizor de vârsta a treia se aruncă de la balcon rostind fals maxima feelings are all we have. Un actor, regizor wannabe de pe undeva din USA citește Novalis. Vai, cum, tu citești Novalis? Până și Novalis este o amintire. Cine dracu mai citește Novalis, chiar așa.

Patetic, prost dar cu pretenții, mizând pe gloria filmului de dinainte, Youth este o pierdere de vreme. Una pe care teoretic nu mi-aș fi permis-o. Nici măcar frumusețea cadrelor și frumusețea ultimelor cinci minute, în care personajul principal își vizitează soția la spital (de altfel singura secvență decentă și autentică, care nu pare ca nuca-n perete) nu salvează acest nimic.

Mă mai gândesc, cu groază, că de foarte mult timp nu am mai văzut un film care să mă cutremure. Un film cu adevărat greu. De la care să mă scol contrariată. Să mă facă să nu mai fiu sigură de nimic. Nu mai știu de când nu mi s-a mai întâmplat. Nimic nu se mai întâmplă. Nici în artă, nici în lume, nici în viață. Trăim în afara timpului. În afara noastră de altfel. Nimic nu ne mai spune, din păcate, nimic.

0

am văzut totul
am văzut zilele
nopțile cu stele și lună
nopțile negre
întunericul sufocant
am văzut cerul gri de primăvară al bucureștiului
șiraguri infinite de blocuri
alei ude
animale alergând pe sub becuri
am văzut iarba am văzut bucuria am văzut
sfârșitul copilăriei și valurile uriașe de ipocrizie
înghițindu-l
am văzut generația mea
orbecăind spre nimic
am văzut cum dispare blândețea am văzut cum
ne înghite
vidul
ca o gură însângerată de monstru
nu asta ni s-a promis

2

Seară cu G. la cămin

Seara mi-am petrecut-o cu G. pe marginea patului meu de cămin, un pat minuscul în care de multe ori nu încap. Am vorbit pînă dimineaţa despre tot felul de lucruri extrem de inutile care nu vor salva pe nimeni, nici măcar pe noi de noi înşine. Cavaleri medievali, romane populare, Olympique Marseille, plăcintă cu brînză, licenţa mea inexistentă, starea căminelor din Bucureşti. Am încercat să fentez multe întrebări normale pentru care nu găsesc un răspuns, am încercat să-I explic că nimic nu se va schimba vreodată aici, nici măcar o dată cu generaţia mea. I-am explicat că de fapt aşa am fost crescuţi, să le avem pe toate într-un sistem care nu-ţi oferă mare lucru, sau în niciun caz nu ceea ce ar trebui. Cînd ne vom trezi o să fie prea tîrziu, o să avem copiii noştri pe care o să-i creştem la fel.

Mi-a cumpărat un ou Kinder în care am găsit un ştrumf, am spălat ligheane şi ligheane de rufăraie, şosetele lui luuuuungi care nu se mai terminau, pijamalele mele cu vaci şi altele. Am ascultat AC DC, Django Reinhardt, The Do.

Am despicat firul pe toate părţile şi n-am găsit nimic, nimic, nimic.