1

Cărţile ei nescrise

În dreapta femeii, pe biroul de lemn improvizat, două teancuri de cărţi necitite. În stânga, într-un pătuţ de lemn cu gratii, un copil dormind. Capul rotund, moale, iese de sub cuvertură. În urmă cu mai mulţi ani, acceaşi femeie pregătindu-şi licenţa. O cameră de cămin strâmtă, gândacii mici şi roşiatici purtându-şi ouăle în spinare. Feţele zbârcite degajând o indiferenţă de neclintit. Conştiinţa moartă a adulţilor-copii răsunând în capul ei.

Bucureştiul – un oraş trist din Est.

Copilul râde în somn. Gura subţire lasă să se vadă dinţii strâmbi şi ascuţiţi.

Fetiţa creşte în capul mamei. Durerea celei din urmă va fi durerea ei. Dezamagirile celei din urmă vor fi ale ei. Dispreţul, depresia, resemnarea, furia, toate ale ei.

Certitudinea că fetiţa nu va fi scutită, neputinţa mamei.

Două perechi de ochi verzi, aceeaşi de fapt.

Un teanc de foi albe – cărţile ei nescrise. Rânduri împrăştiate, degeaba. Cărţile ei nescrise, cuvintele care nu vor să prindă formă, plânsul copilului.

Amintirile, comunismul, vidul de după, o picătură de cerneală într-un pahar cu apă. Un film prost cu purici, Republica Socialistă România. Un răsărit de soare în mijlocul brazilor pe certificatul de naştere.

Reclame
2

My possible pasts sau ce te faci după ce: a)licitaţia a fost închisă; b) Godzilla a ieşit din ocean

Stăteam astăzi cu ale mele prietene şi vorbeam, ca acum cîţiva ani, vrute şi nevrute despre perioada aia a vieţii noastre şi despre cum acum ne luptăm cu calvarul post-liceal care parcă-parcă e mai negru decît părea atunci. Acum că luciditatea ne traversează corpurile şi minţile mai mult decît pare că o făcea atunci, totul e din ce în ce mai negru. Timpul trece şi vieţile noastre atît de puţin semnificative ( tot pentru alte vieţi răsrăsrăsrăsblestemate şi la fel de puţin semnificative) graviteză, independent de voinţa noastră (cine a încercat oare să ne mintă că totul e o chestie de autocontrol şi autosugestie?) tot în jurul unui fenomen atît de bizar, misterios şi inexplicabil de-aici, din interiorul coconului.

Ideea e că în perioada aia, infinit importantă în viaţa unui om, ca să nu zic cea mai, nişte oameni neglijenţi au avut grijă să nu ne dea nişte lucruri cerute care îşi găseau atît o justificare raţională cît şi o scuză a vîrstei. Fie că era vorba de cinci minute, o oră, o lună sau o viaţă, ei nu şi-au asumat responsabilitatea, lasînd în urma lor o fantă bizară, un gol ciudat cu care am rămas acum şi pe care încercăm înnebunite, la douăzeci de ani să îl umplem, să îl coasem, să îl ştergem cu guma de şters sau pur şi simplu să îi negăm existenţa în speranţa că, odată cu trecerea timpului, o să se plictisească şi o s-o şteargă singurel. Din păcate gluma se îngroaşă pe zi ce trece şi buba nu are leac.

Andreea zicea ai răbdare, că toate vin la timpul lor. Eu îi răspund că timpul lor a fost ăla . Scurt şi sincer. Nu sînt pesimistă, nu sînt nebună, ăsta e adevărul şi ştiu că şi ea îl cunoaşte destul de bine.

Dincolo de martirizări şi lamentaţii, cel mai rău e să-ţi pară rău de faptul că nu ai păstrat legăturile. Pentru că aici am dat-o-n bară la superlativ, am eşuat magistral, sau şi mai simplu: am greşit.

Eu recunosc: niciodată nu păstrez nimic. Cu atît mai puţin legăturile. Mai ales cînd e vorba de oameni care pentru un anumit timp au avut deosebita onoare de a cunoaşte şi latura aceea a mea, mai puţin oficială, să spunem şi au ales, după ce s-au autoservit din bucatele alese, să parăsească de bunăvoie restaurantul.

O atitudine demnă de spulberat creierii pe care mi-o asum întru totul cînd după ce clientul a închis uşa în urma lui eu încep să fac curăţenie şi să şterg urmele pe care le lasă pe parchet, numerele de telefon, bileţelele, adresele de mail, scrisorile, cadourile, orice nimic, orice tîmpenie care mai are într-un fel sau altul legătură cu el.

Delete, delete, delete, ieşi din viaţa mea dar ieşi şi cu ce-ai venit şi cu ce-ai clădit pe durata şederii tale.

 Mi se pare singurul mod sincer de a te despărţi. Altfel putem să ne minţim aiurea, să o lălăim, să ne jucăm de-am Tom şi Jerry sau alte variaţiuni.

M-a întrebat cineva Bine da’ de ce nu mai poţi să rămîi prietenă? Pentru că nu mai pot fi prietenă cu o parte din mine pe care de bunăvoie am lepădat-o. Nu vreau s-o mai ştiu pe lîngă mine. Nu vreau s-o văd, nu vreau s-o simt, nu vreau s-o aud. E simplu băi, tu ăla care citeşti acum şi crezi că sînt imorală, pentru că s-ar putea să-mi fie dor de părticica aia din mine. Şi nimeni nu şi-ar dori asta.

Una peste alta, cred că nu mai e amuzant să zici că prima oară te-ai sărutat cu un băiat la 13 ani.

Mi-ar fi plăcut, cît timp am fost în liceu, să mă fi preocupat de asta în loc de alte infinite şi niciodată numite tîmpenii cu tentacule care nu mai au chef să mă scutească.

 

I sometimes wonder if they ever think about us this way…

0

„pop-culture”

ce ma enerveaza asta cu „pop-culture”.
pop-culture = chestii pop-ulare consumate cu multa placere de pop-or.
fie ca e freud, kfc, blecher (man, este incredibil cit de „pop-culture” e mai nou max blecher. cred ca intr-o zin cineva ar trebui sa faca o analiza a mutatiilor „pop-culturiï” si sa-mi explice ce cataclisme s-au peterecut in creierii maselor, astfel incit l-au transformat pe blecher intr-un icon), south park, friends, diablo, esarfe colorate si orice vreti voi, e „pop-culture”.
„pop-culture” e peste tot.
„pop-culture” rulz the world si nicio revolutie nu o sa zdruncine vreodata regimu’ asta.
de la restaurantu’ ala teribil dintre unirii si universitate, „sheriff’s” cred, cu un cowboy de doua ori cit mine spinzurat desupra, pina la baruletzul din constanta care se cheama „doors” si deasupra caruia vegheaza ceea ce pare a fi un cap stilizat al lui jim morrison.
the end, ca am obosit sa scriu despre „pop-culture”, fiecare fraza e un efort supraomenesc.
mi se pare ca pur si simplu sint sufocata de cultura asta impestritzata care ma invadeaza.
urasc referentii culturali. sint atit de seci si mereu ma gindesc la ei ca la un castron mic de portzelan plin cu coji de seminte.

4

obsedata mica!!!!!!!

Eu sint o obsedata mica.

Si nu sint deloc originala, si nici nu vreau sa fiu. Sint un cliseu de la cap la coada si viata mea, de cand a inceput ea cu adevarat, e pur si simplu un sir lung de obsesii. Un sir iiiiinfinit de referenti culturali ai unor epoci, unele dintre ele de mult timp apuse, altele in plina desfasurare.

Pacatul este ca, fiecare emotie obsesiva o traiesc la extrem. Imi place un lucru, si nu pot sa-l tin doar pentru mine, trebuie sa urlu peste tot pe unde pot, sa le impartasesc tuturor ce am descoperit, ca si cand nimeni n-ar avea habar.

Domnilor, e al dracului de trist, dar sint un Columb incredibil de intarziat.

Sa recapitulam atat cat ma mai tine memoria.

In clasa a sasea am facut o obsesie din Nirvana.

Imi trageam casete de la unii si de la altii, ma zbateam pentru ele (nici nu cred ca aveam calculator pe vremea aia), decupam ca tampita articolase cretine din reviste de cacat, articolase care apareau o data sau de doua ori pe an, cand se implineau dreq stie cati ani de la moartea sau de la nastera lui Cobain sau de cand a aparut Nevermindu’.(in ’91, cand aveam 3 ani, cum as putea sa uit asa ceva).

Mergeam la salile de net cu un caiet de romana si copiam in doua ore ca disperata versuri cu pixuri colorate.

Ma uitam la unplugged in NY si plangeam. Le innebunisem pe colegele mele de generala intr-un asemenea hal incat intr-o zi de vara cand au venit in vizita la mine, m-au rugat sa le spun ‘’povestea lui Kurt Cobain”. Ok, am aberat eu pe-acolo la greu, de la nastere pana la moarte (cred ca daca mi-as fi invatat si lectiile pentru scoala in stilul ala eram un mic geniu) de la copil pana la nevasta-sa, de la morfina pana la dureri de stomac fara sa uit de fenomenu’ grunge. Oricum am aberat in zadar pentru ca niciuna dintre fostele mele colegele de generala n-a apucat-o pe drumul asta al dezmatzului total.

Dar dupa-aia mi-am luat si tricou cu Nirvana.

Cand am ajuns in liceu am fost obsedata de Lacrimosa, dupa-aia printr-a zecea am fost obsedata de Jim Morrison.

La partea cu Morrison a fost mai chill, nu-mi aduc aminte toate detaliile, stiu ca scriam articole despre Doors in revista scolii, ca mi-am facut rost de toate concertele si albumele si alte tampenii ever, poze la greu, si ca am citit An American Prayer si ca pierdeam noptile citind pe wikipedia istoria vietii lui si a trupei si asa mai departe. De la Morrison am ajuns la Aldous Huxley si la William Blake. Am fost la biblioteca judeteana special ca sa-mi iau Jerusalem, ditamai cartzoaia din care am citit la greu si n-am inteles niciun rahat, dovada ca nici azi nu-mi mai aduc aminte despre ce dreq era vorba in poemul ala fluviu-mistico-ezoteric.

Daca vorbim de obsesii tre’ sa vorbim si de filme si de faptul ca am avut o perioada (pe cand inca nu eram asa cinefila disperata) in care ma uitam numai la filme cu Johnny Depp. Pe banda rulanta. Nici nu vazusem clasicele. Nu stiam alte filme. Doar alea cu Johnny Depp. Dupa-aia am gasit si cantecelul stupid de pe youtube cu ‘’Johnny Depp you’re deep i’d like to watch you when you sleep’’ si asa mai departe, venit ca un porumbel al pacii din cer sa-mi incununeze apogeul obsesiei.

In materie de literatura am avut si inca mai am o singura obsesie pe care nu am dezvaluit-o inca, pentru ca pur si simplu mi se pare prea de tot sa umblu cu carti in mana si sa rog oamenii sa citeasca ASTA pentru ca e geniala si pentru ca merita citita. In primul rand ca nici dreq n-ar citi carti de dragul meu, si in al doilea rand puterea mea de convingere e 0.

E vorba de Milan Kundera, si de felul in care astavara dupa bac am avut vreo 3 escapade la librarie si mi-am cumparat vreo 6 carti de el. Am citit in prostie numai Kundera astavara, maica-mea deja de cate ori intru in librarie imi scoate cate un Kundera din raft.

Delicios, ce pacat ca in curand n-o sa mai am ce citi de Kundera.

Nevermind, pentru ca de cand am inceput facultatea ii dau cu Vian.

Vian este urmatorul Kundera, atentie mare!!!!

Probabil ca am ratat o tona de episoade obsesive manifestate in 19 ani de viata bittersweet, DAR…

  

…eu nu mai tin minte de cand n-am mai trait o asemenea emotie ascultand o melodie.

Cam ca asta, asta de mai jos.

Dupa cum imi innebunesc mai nou prietenii, melodia asta chiar are o forta majora, venita din alta dimensiune.

Doamne, daca-as putea sa ridic un altar pentru fiecare sentiment extrem.

…lumea asta e prea mica…

va multumim pentru atentie….