2

Despre filmele speciale

cool
Doar ce am văzut Synecdoche, New York şi asta numai pentru că într-un interval de timp relativ scurt mi-a fost recomandat de patru persoane (foarte!) diferite, chestie care m-a făcut un pic curioasă.
Un film foarte frumos despre derizoriu existenţei.
Super paradoxal (chiar simt nevoia să mă psihanalizez in public) : tot timpul filmului aveam în cap un mic scurtcircuit care lansa un fel de voce a conştiinţei. Vocea aia îmi repeta mereu că e doar un film. Cred că în timp ce-l urmăream, în capul meu rula involutar making-of-ul.
Da, ştiu, e foarte naşpa venind din partea mea.
Nu, nu m-a atins în niciun fel. Nu m-a impresionat şi nu m-a emoţionat şi ceea ce e şi mai trist (mai ales pentru fanii mei, haha!) e că nici măcar n-am plîns. Lucru care poate fi privit ca o chestie naşpa, sau ca o chestie absolut stunning. Eu prefer a doua variantă.
De ce n-am avut, şi de ce sînt absolut convinsă că nu voi avea vreodată o reacţie în faţa filmului ăstuia? Pentru că e vorba despre nişte idei care s-au sedimentat extraordinar de bine în conştiinţa mea lately. Ba chiar atît de bine, încît o vizualizare a lor într-o formă mai mult sau mai puţin articulată a ajuns să nu însemne nimic.
Este mult prea simplu.
Vine o vreme în care te aşezi în faţa unei oglinzii şi imaginea chipului tău nu-ţi mai excită niciun stimul.

Dincolo de asta, cînd am aflat că s-a anulat Depeche, concert la care luasem decizia de a nu participa- tîrîndu-mi săndăluţele în Constanţa fără pic de resentiment- mai mai că eram gata-gata să încep să cred in a interventionist God. But it didn’t happen.

Şi pentru cei pe care-i framîntă încă motivul pentru care mie îmi place Pamuk, am o surpriză:
“Mă numesc Roşu“, a scriitorului turc Orhan Pamuk, este o carte serioasă, fără umor.

Şi nici măcar n-am zis-o eu. Mai vreţi argumente?

0

Pamuk II

Poate vă întrebaţi cam în ce perioadă istorică plasează Pamuk romanul. Tot citesc variante şi variante şi variante.
Mi se pare că undeva se spune explicit, mi-e lene să rasfoiesc acum dar e foarte interesantă faza.
Eu aveam iniţial şi pare-se eronat argumente pentru sec. al XIII-lea.
Unul dintre ele e faptul că se discută intens despre condiţia artistului miniaturist. Dacă e sau nu, să zicem “moral” ca miniaturiştii să aibă un stil propriu şi să îşi semneze lucrările.
În orice atlas serios de istoria artei se spune că miniaturile au început să fie semnate în sec. al XIII-lea, c’est-á-dire cam pe atunci explodează conştiinţa individualităţii artistului. Pentru cititorii mei fideli care au carenţe în domeniul artă orientală, arta ilustrării manuscriselor era o meserie de vîrf în evul mediu, ca şi caligrafia. Miniaturiştii erau organizaţi in bresle cu subdiviziunile de rigoare: cei care se ocupau de chenar şi de aurire, cei care făceau aşezarea potrivită în chenar, cei care pictau chipurile şi aşa mai departe. În general cărţile ilustrate erau comandate de către oamenii cu o funcţie politică importantă, de unde derivă o problemă misteaux. Care mai este funcţia unui asemenea obiect? Unde se termină valoarea estetică şi de unde începe valoarea strict materială? Sînt cărţile de acest fel un simplu obiect de lux? (întrebările vor fi lamurite în numărul viitor).
Un alt argument e pomenirea oraşului Şiraz în contextul inovaţiilor aduse în acest tip de artă, pe scurt inventarea perspectivei. (Îi povesteam cum, trasînd linia orizontului spre chenarul de sus al miniaturii, maeştrii din Şiraz scoseseră la lumină un nou stil.)
Perioada în care se dezvoltă în oraşul cu pricina şcoala artelor de genul ăsta e din nou, sec. al XIII-lea.
Dar!
Ce facem cu Marele Maestru Behzad, care a trait intre secolele al XV-lea şi al XVI-lea şi care mai este şi antemergător poveştii din roman?
Acum mi-e somn de mor, încît nici măcar gîndul la Marele Maestru Behzad nu mai e unul energizant.
Mai vreau să-mi formatez şi eu o dată pentru totdeauna prostia asta de laptop să mă pot uita şi eu la un film că o să mor de tot, ireversibil şi iremediabil.
Btw, ştie cineva de cărţuliile alea cu traduceri masive din diverse şcoli ale teoreticienilor literaturii şi ai artei de la editura Univers?
Sînt minunate, aş vrea să le colecţionez pe toate.

0

Pamuk I

Nu cred că o să îmi explic vreodată felul în care Mă numesc Roşu a ajuns un best-seller pe toate tarabele din lume. Aş vrea să stau de vorbă cu fiecare cititor în parte şi să-l întreb, după ce va fi terminat de citit şi după ce voi fi terminat eu de citit cartea, ce a înţeles, pe scurt, din ea. Cu ce rămîne un cititor, să zicem neexperimentat după ce citeşte Mă numesc Roşu. Eu cred că un asemenea cititor este foarte posibil să nu rămînă cu nimic. Eu cred cu tărie că această carte nu are cum să fie citită fară o instrucţie riguroasă în tot ceea ce înseamnă artă, credinţă, istorie a Islamului şi (o să mă hazardez acum) pînă la urma istorie a civilizaţiilor orientale.
Inevitabil, şi eu am căzut în plasa cu pricina. Norocul meu că m-am prins în timp util cam care este faza. Norocul şi mai mare îl reprezintă faptul că momentan, citind în paralel cîteva alte cărţi despre cele amintite mai sus, descopăr noi şi noi chestii care mă năucesc de-a dreptul.
Nu l-am terminat încă de citit. Esta a doua oară cînd îmi reiau lectura din motive evidente, şi ceva îmi spune că e o carte pe care o s-o citesc de foarte multe ori. Sper s-o citesc de atîtea ori, încît să o învăţ pe de rost. Pentru că fară doar şi poate, este una dintre cele mai bune cărţi scrise în ultima vreme, poate una dintre cele mai bune cărţi ever (uau, o canonizez eu în mod direct şi hotărît, înaintea oricui).
În plus, aviz amatorilor, are o strategie subtilă de structurare şi de organizare a materiei să-i spunem narative. Asta dacă se poate vorbi despre o naraţiune, cred că doar prin convenţie pentru ca e foarte greu de urmărit şi de extras un fir narativ coerent (el există, nu zic nu). De fapt nici nu ma pot hotărî cît anume conteaza asta.
Altă chestie, e un roman ekphrastic. În ultima vreme am impresia că interesul scriitorilor pentru romanele ekphrastice concurează cu interesul cercetătorilor pentru mişcările de avangardă (ceea ce e minunat, aproape că era să mă atingă şi pe mine teoria post-avangardistă într-o epocă de glorie asupra intelectului meu pe care am decis s-o numesc simplu Boris Vian).
Tot din ciclul romane ekphrastice si ekphrastica în momentul actual, cred că trebuie să scriu cîteva posturi special pe tema asta.
Revenind la ce mă interesează acum, mi se pare (sper să mi se şi confirme în final) că această carte e la nivel macro o enciclopedie de cultură orientală care prin notorietatea ei nu face decît să focuseze atenţia colectivă înspre tot ceea ce a însemnat şi înseamnă Orient. În plus mi se mai pare că e o carte scrisă subtil pentru europeni, pentru a pune indirect în discuţie diferenţele dintre arta orientală, stilizată, simbolică (e de-ajuns să ne gîndim la industria caligrafiei) şi arta occidentală, figurativă, care întotdeauna, începînd chiar din Antichitate a avut ambiţia de a intra în concurenţă cu realitatea vizuală.
Toate astea duc şi la anunţul pe care-l am de făcut… în mai puţin de două luni am de scris o lucrare pertinentă şi la nivelul conţinutului şi la nivelul numărului de pagini despre problema asta.
Dacă-mi iese aşa cum vreau, o vărs şi pe blog.

0

Pamuk şi Kundera

Azi în metrou, un copil micuţ, tuns frumos, îmbrăcat frumos dar cu hainele murdare cerea un leu în stînga şi în dreapta. Un tip s-a aplecat spre el, şi-a dat jos ghiozdanul şi a scos dinăuntru trei eugenii şi un măr. După ce le-a luat şi a mulţumit, faţa i s-a destins şi s-a transformat într-un zîmbet. Instantaneu, cu eugeniile într-o mînă şi mărul în cealaltă a luat-o la goană înspre capătul metroului, lăsînd să plutească în urma lui cinci hîrtii de un leu ca cinci fulgi.

Voiam de fapt să scriu ceva simpatic despre personajele feminine din romanele lui Kundera (şi-aşa blogul ăsta e o lălăială, ce-ar fi să mă străduiesc să nu mai fie?) sau despre relaţia dintre text şi imagine în Evul Mediu oriental (aplicat grosolan pe Pamuk… he he…) dar o las pe altă dată.