0

Planurile

Am văzut o reclamă de curând, la Kinder Country. Un tip care alearga într-un lan de porumb, se tăvălește într-un lan de grău, țopăie în picioarele goale într-un pârâu și depășește o rățușcă și un cârd de boboci pe un pod.

M-am născut și am crescut la bloc. Într-o perioadă încă relativ aerisită față de ce trăim azi. De la bloc am plecat la cămin, de la cămin în alte orașe și apoi în alte blocuri. Azi tastez tot dintr-un bloc și mi se pare că nu există scăpare. Stau, mă gândesc și răzgândesc de o sută de ori pe zi la cum să fac, ce să încropesc, cum să jonglez cu toate ca să reușesc să plec definitiv din bloc și din oraș.

Suntem, și eu și Omul, absolut căpiați. Terminați de hărmălaie, gălăgie, alergătură, munca de 8 ore la program zilnic câte cinci zile pe săptămână, salariul la sfârșit de lună și decontul facturilor. Este repetitiv, plicticos, absurd, restrictiv, frustrant. Este coșmarul oricărui umanist. Timpul liber este cvasi-inexistent, parcă nu mai apucăm să trăim și nici să simțim că suntem oameni.

Vacanțele și concediile mă disperă. Relaxarea programată mă scoate din minți. Adică e normal să suferi ca un câine cinci luni la foc automat și brusc să dezumfli supapa și să îți aduci aminte de cer, de iarbă și de liniște timp de o săptămână. Ultimul concediu l-am avut în septembrie anul trecut. Am vomat de câte două ori pe zi și am făcut varicelă. La fel de sinistru era și să fi mers undeva la o cabană pentru a simula o viață departe de toate astea.

După cum ziceam, aș pleca și mâine undeva la țară. Să am o rățușcă, un cârd de boboci, o grădină de flori, o pisică leneșă, un câine rău și niște stupi cu albine.  Niște copii de crescut, alții de învățat. Niște spații largi în care să îți odihnești privirea. Să ieși afară, să te uiți la cer si să asculți cum nu se întâmplă nimic din ceea ce nu-ți dorești să se întâmple. Să nu vezi nimic din ceea ce nu ai chef să vezi.

Pentru că viața e până la urmă ridicol de scurtă, și fără să îți dai seama, te trezești într-o zi că ajungi la jumătatea ei și că nu ai făcut decât să stai la bloc, să faci ce au crezut alții că e bine să faci sau ce crede societatea că e bine să faci. Adică nimic. Nimic pentru ceilalți și nimic pentru tine. E ca și când nici nu ai fi fost.

0

Lucruri simple, pe franţuzeşte

À toutes les filles que j’ai aimé avant
Qui sont devenues femmes maintenant
À leurs volcans de larmes
À leurs torrents de charme
Je suis resté adolescent

À toutes les filles que j’ai aimé avant
Des cours de lycée en jardin d’enfants
Aux lettres déchirées
À leurs baisers volés
Je suis resté adolescent

Elles avaient, elles avaient,
Des océans au fond des yeux
Elles dansaient, elles dansaient,
Pour nous garder plus amoureux
Elles disaient, elles disaient,
Que l’amour c’est toute une vie à deux
Elles avaient dans un sourire moqueur
Quelque chose de secret
Elles gravaient nos deux cœurs
Sur les arbres des forêts
Elles pleuraient comme on pleure
Quand on a trop aimé

Des océans au fond des yeux

À toutes les filles que j’ai aimé avant
Qui sont devenues femmes maintenant
De leurs éclats de rire
À nos nuits de plaisir
Je suis resté adolescent

À toutes les filles que j’ai aimé avant
De plage, de soleil, en dîners dansants
Aux secrets murmurés
Aux passions déchirées
Je suis resté adolescent

Des océans au fond des yeux

Des océans au fond des yeux

À toutes les filles qu’on a aimé avant…

0

Amintirile mele de la Revoluţie

Pe Ceauşescu l-am văzut la televizor târziu de tot, întotdeauna în Decembrie, la aniversările Revoluţiei. Îl vedeam doar în Decembrie, rostind un discurs plicticos care pentru mine nu însemna mai nimic, din care nu puteam să desprind nicio idee pentru că pur şi simplu nu aveam răbdare. Un bătrânel cu o căciulă neagră de blană, articulând defectuos fraze lungi, cu pauzele dintre cuvinte mult prea lăbărţate şi ele ca să nu mă plictisească de moarte. Discursurile sale nu erau niciodată integrale, ci doar frânturi din tradiţionalul documentar despre Revoluţie, la care mă uitam cu un amestec bizar de curiozitate şi frică.

N-am fost nici pionier, nici şoim. Habar n-am ce-nsemna să fii pionier sau şoim, habar n-am dacă însemna ceva. N-am avut cravata mea, n-am cântat ‘’Trei culori’’. Nu ştiu ce-i aia să fii scos la careu decât din frânturi de poveşti de pe ici-pe colo. Pentru unii o fi fost frumos, pentru alţii o idioţenie. Pentru mine, absolut nimic.

Prima dată când am văzut imaginile de la Timişoara am plâns pe rupte. Plângeam pentru că nu înţelegeam nimic. Mai târziu m-am gândit că morţii de la Revoluţie aveau vârsta pe care-o am eu acum, şi asta m-a tulburat şi mai tare. Îmi aduc aminte, mult după, de un bătrânel care aruncase cu ouă în Iliescu la un 1 Decembrie sau ceva de genul. Copiii bătrânului, morţi in ’89. Atunci mi se strânsese stomacul cât un purice. Mă întrebam cum i-aş vorbi, ce i-aş spune eu tatălui care şi-a văzut copiii morţi in Decembrie ’89 ? Cum i-ar putea vorbi cineva, oricine, omului ăluia? Cum şi în ce fel?

Eu nu am nicio amintire de la Revoluţie şi de la an la an blestemul ăsta devine din ce în ce mai greu de purtat. Sînt condamnată să trăiesc pe vecie paradoxul ‘’am fost dar n-am fost’’. Moţul de pe tort e certificatul meu de naştere, cu stema Republicii Socialiste.

Şi ştiu, în fond, că nimeni altcineva n-o să înţeleagă vreodată ce-nseamnă nenorocirea de a te naşte la un an înaintea schimbării de regim. Nimeni, nimeni, nimeni…

0

De ascultat, de meditat

deine
Habar n-am ce să scriu despre albumul ăsta. După ce am petrecut toată dupa-amiaza gândindu-ma dacă nu cumva amestecul de escapism şi realitate pe care îl livrează oamenii ăştia doi este ratat şi kitschos, n-am ajuns la nicio concluzie pertinentă. Cred că Indicator putea să fie un album mare. Mai cred şi că conceptul ăsta de contrast între temele sociale şi cele romantice e o idee bună (contrast care extins la modern vs paseist rezumă cam tot legat de formaţia asta, de la peruca de baron de secol XVIII a lui Veljanov până la beat-urile super actuale din unele melodii).

Dar tot nu sînt pe deplin convinsă. Totuşi, există nişte bijuterii de melodii care mă fac să visez cu ochii larg deschişi, lucru care mi se întâmplă din ce în ce mai rar şi care mă face, numai pentru asta, să le acord toate creditele din lume. De exemplu asta.

Aş mai scrie şi despre nişte amintiri frumoase de care mă leagă albumul lor precedent, April Skies, şi despre faptul că e una dintre formaţiile alea cu adevărat speciale (lucru care, ca orice pasiune extremă, nu ar trebui menţionat niciodată) dar ce rost ar avea ? Ascultaţi albumul, citiţi versurile. Asta voiam să spun de fapt de la bun început.