0

Marea trecere

toată lumea pleacă

nimeni nu rămâne definitiv

nimeni nu rămâne cu adevărat până la capăt

 

nu văd decât pașii îndepărtându-se

cu o lejeritate insuportabilă

fiecare spre altceva

și nimic

nimic nu îi mai poate opri

 

0

Ape Moarte (2)

m-am născut la capătul lumii

în orașul poetului

în orașul împăratului

în orașul în care timpul și oamenii s-au oprit mereu

în mijlocul apelor

al mlaștinilor și al nisipului

unde se plimbă Moartea în mințile tuturor

 

aici

nimeni n-a știut că îi este egal morții prin viață

nimeni n-a bănuit

că îi este superior morții prin rațiune

m-am născut în frică și în singurătate

nu în dragoste

nu în fericire

ci în frică

și din frică

 

niciodată n-a fost viața

mereu au fost

infinitele posibile morți

niciodată n-a fost fericirea

mereu

frica de sfârșit

 

ce proiect să naști în mijlocul

scorpionilor albinoși

despre ce să scrii în deșertul ăsta

 

despre satele mici de tătari și cetatea de deasupra lagunei

despre fântânile cu cumpănă și caii slabi

despre culorile terne

verdele spălăcit al pomilor

griul măslinilor de la perla

calcarul cazinoului

oasele de pe faleză

 

m-am născut în nisip și în moarte

niciodată în viață

niciodată în lumină

în mijlocul nicăieriului

la capătul civilizației

din nimic spre nimic

 

privind cu înfiorare

linia mării

stranie și calmă

ca un monstru blând

 

 

 

 

 

 

 

0

absența

absența ta

dincolo de vid
dincolo de lucruri
dincolo de conștiință

de memorie
de percepție

dincolo de acestă realitate săracă

înflorind monstruos

în ceea ce nu poate fi numit sau imaginat
explodând în ceea ce nu cunoaștem încă
o expansiune a neformelor

absența ta copleșitoare
de neînțeles
stăpânind totul ca o forță străină
anihilând toate reperele

purtând cu sine
miliarde de războaie
cataclisme naturale
molime
moarte
viață
schimbări și stagnări

ca o plasmă ca o
stare de agregare
cucerind totul
transformând totul

sfârșind totul

1

totul (2)

strâng din dinți
încerc să mă adun
să țin totul cu mine în mine
să nu țâșnească sângele prin pori
ca o lumină orbitoare

în minte chipul tău
atârnă greu

tu ești totul
ești grădina opulentă plesnind de sevă
tu ești răcoarea mea dulce
ești carnea și vinul și pâinea

în absența ta

nimicul

mă-nghite

0

în vid

sunt cristale de gheaţă

zapădă fină

necoagulată

ape negre suspendate

băltind

se vorbşte în alte limbi

fără sunete

fără gesturi

altele sunt sentimentele

alta este ordinea

îţi caut înnebunită chipul

fără să ştiu

că nu mai există chipuri

nici corpuri

este doar altceva

cumplit

monstruos

de neînteles

0

Tu

ochii tăi albaștri ca două
găuri negre
înghițind cu poftă
galaxii peste galaxii
acolo ne vom pierde cu toții
de-aici începe vidul

aceste mâini frumoase  mângâindu-mi creierul
liniștindu-mi carnea
atenuând spasmele acestei
existențe fragile

mă uit la ele
la degetele lor lungi și fine
ca niște organe independente
detașate de corp
și știu
că nu se vor opri aici

că vor mai mângâia și alte cărnuri
că vor mai liniști și alte vene zvâcnind tragic sub piele

dacă aș ști
și mai ales dacă ar fi vreo cale rațională
aș opri totul
la granița fină dintre interiorul coapsei
și podul palmei
acolo nu ar mai fi vorba
de nicio ideologie
de nici un proiect
de nimic
progresiv
ascendent
linear

n-ar mai fi nimic
doar tabloul perfect al atingerii
încremenite în vid

***
eu vin dintr-o altă lume
nervurile creierului meu albastru vin
dintr-o altă dimensiune
și știu că nimeni nu va iubi și nu va înțelege vreodată
această stare
această vaporoasă dezagregare
acest haos turbulent

noi doi nu ne vom cunoaște niciodată
nu ne vom ști numele numerele distanțele
vom umple vidul cu proiecții ale siluetelor noastre
la mila și limita memoriei

nu știu cine ne-a dat această înfățișare
nu știu de ce nu suntem
un praf subțire
ceva nedefinit

împotriva cui ar trebui să mă revolt
cine este responsabilul

simt durerea în fiecare
fibră în fiecare bucățică de carne crudă
când mă gândesc la tine
poate că ne-am desprins dintr-un
corp primordial
din vreo lighioană adormită
acum mii și mii de ani

poate că suntem o rană vie
un apendice sângeros zvâcnind în nimic
poate că nu căutăm nimic
doar anularea
dispariția totală

poate că dragostea e doar căutarea acestui sfârșit
e doar o confirmare reciprocă
a acestei lipse de sens

să vină cineva
să rupă dezarmarea totală a creierului în fața formei
să anuleze importanța ochilor
a mâinilor
a picioarelor

în vid nu trebuie să existe nimic
în vid nu există relevanță
acolo ne vom arunca
în ape adânci în umori albastre
translucide