Marea trecere

toată lumea pleacă

nimeni nu rămâne definitiv

nimeni nu rămâne cu adevărat până la capăt

 

nu văd decât pașii îndepărtându-se

cu o lejeritate insuportabilă

fiecare spre altceva

și nimic

nimic nu îi mai poate opri

 

Ape Moarte (2)

m-am născut la capătul lumii

în orașul poetului

în orașul împăratului

în orașul în care timpul și oamenii s-au oprit mereu

în mijlocul apelor

al mlaștinilor și al nisipului

unde se plimbă Moartea în mințile tuturor

 

aici

nimeni n-a știut că îi este egal morții prin viață

nimeni n-a bănuit

că îi este superior morții prin rațiune

m-am născut în frică și în singurătate

nu în dragoste

nu în fericire

ci în frică

și din frică

 

niciodată n-a fost viața

mereu au fost

infinitele posibile morți

niciodată n-a fost fericirea

mereu

frica de sfârșit

 

ce proiect să naști în mijlocul

scorpionilor albinoși

despre ce să scrii în deșertul ăsta

 

despre satele mici de tătari și cetatea de deasupra lagunei

despre fântânile cu cumpănă și caii slabi

despre culorile terne

verdele spălăcit al pomilor

griul măslinilor de la perla

calcarul cazinoului

oasele de pe faleză

 

m-am născut în nisip și în moarte

niciodată în viață

niciodată în lumină

în mijlocul nicăieriului

la capătul civilizației

din nimic spre nimic

 

privind cu înfiorare

linia mării

stranie și calmă

ca un monstru blând

 

 

 

 

 

 

 

absența

absența ta

dincolo de vid
dincolo de lucruri
dincolo de conștiință

de memorie
de percepție

dincolo de acestă realitate săracă

înflorind monstruos

în ceea ce nu poate fi numit sau imaginat
explodând în ceea ce nu cunoaștem încă
o expansiune a neformelor

absența ta copleșitoare
de neînțeles
stăpânind totul ca o forță străină
anihilând toate reperele

purtând cu sine
miliarde de războaie
cataclisme naturale
molime
moarte
viață
schimbări și stagnări

ca o plasmă ca o
stare de agregare
cucerind totul
transformând totul

sfârșind totul

totul (2)

strâng din dinți
încerc să mă adun
să țin totul cu mine în mine
să nu țâșnească sângele prin pori
ca o lumină orbitoare

în minte chipul tău
atârnă greu

tu ești totul
ești grădina opulentă plesnind de sevă
tu ești răcoarea mea dulce
ești carnea și vinul și pâinea

în absența ta

nimicul

mă-nghite

acesta este vidul

de când ai plecat
nu mai rețin
numele obiectelor
utilitatea lor

acolo pare să fie un prosop de bucătărie
inert
pe masă parcă s-ar afla
niște farfurii oranj
golite de sens

când absența ta înghite camera
ca o ceață subțire
parfumul tău
îmi sfredelește creierul

acesta este vidul