toată lumea pleacă
nimeni nu rămâne definitiv
nimeni nu rămâne cu adevărat până la capăt
nu văd decât pașii îndepărtându-se
cu o lejeritate insuportabilă
fiecare spre altceva
și nimic
nimic nu îi mai poate opri
Arhive pe etichete: poezie
Ape Moarte (2)
m-am născut la capătul lumii
în orașul poetului
în orașul împăratului
în orașul în care timpul și oamenii s-au oprit mereu
în mijlocul apelor
al mlaștinilor și al nisipului
unde se plimbă Moartea în mințile tuturor
aici
nimeni n-a știut că îi este egal morții prin viață
nimeni n-a bănuit
că îi este superior morții prin rațiune
m-am născut în frică și în singurătate
nu în dragoste
nu în fericire
ci în frică
și din frică
niciodată n-a fost viața
mereu au fost
infinitele posibile morți
niciodată n-a fost fericirea
mereu
frica de sfârșit
ce proiect să naști în mijlocul
scorpionilor albinoși
despre ce să scrii în deșertul ăsta
despre satele mici de tătari și cetatea de deasupra lagunei
despre fântânile cu cumpănă și caii slabi
despre culorile terne
verdele spălăcit al pomilor
griul măslinilor de la perla
calcarul cazinoului
oasele de pe faleză
m-am născut în nisip și în moarte
niciodată în viață
niciodată în lumină
în mijlocul nicăieriului
la capătul civilizației
din nimic spre nimic
privind cu înfiorare
linia mării
stranie și calmă
ca un monstru blând
absența
absența ta
dincolo de vid
dincolo de lucruri
dincolo de conștiință
de memorie
de percepție
dincolo de acestă realitate săracă
înflorind monstruos
în ceea ce nu poate fi numit sau imaginat
explodând în ceea ce nu cunoaștem încă
o expansiune a neformelor
absența ta copleșitoare
de neînțeles
stăpânind totul ca o forță străină
anihilând toate reperele
purtând cu sine
miliarde de războaie
cataclisme naturale
molime
moarte
viață
schimbări și stagnări
ca o plasmă ca o
stare de agregare
cucerind totul
transformând totul
sfârșind totul
totul (2)
strâng din dinți
încerc să mă adun
să țin totul cu mine în mine
să nu țâșnească sângele prin pori
ca o lumină orbitoare
în minte chipul tău
atârnă greu
tu ești totul
ești grădina opulentă plesnind de sevă
tu ești răcoarea mea dulce
ești carnea și vinul și pâinea
în absența ta
nimicul
mă-nghite
acesta este vidul
de când ai plecat
nu mai rețin
numele obiectelor
utilitatea lor
acolo pare să fie un prosop de bucătărie
inert
pe masă parcă s-ar afla
niște farfurii oranj
golite de sens
când absența ta înghite camera
ca o ceață subțire
parfumul tău
îmi sfredelește creierul
acesta este vidul
în vid
sunt cristale de gheaţă
zapădă fină
necoagulată
ape negre suspendate
băltind
se vorbşte în alte limbi
fără sunete
fără gesturi
altele sunt sentimentele
alta este ordinea
îţi caut înnebunită chipul
fără să ştiu
că nu mai există chipuri
nici corpuri
este doar altceva
cumplit
monstruos
de neînteles
Tu
ochii tăi albaștri ca două
găuri negre
înghițind cu poftă
galaxii peste galaxii
acolo ne vom pierde cu toții
de-aici începe vidul
aceste mâini frumoase mângâindu-mi creierul
liniștindu-mi carnea
atenuând spasmele acestei
existențe fragile
mă uit la ele
la degetele lor lungi și fine
ca niște organe independente
detașate de corp
și știu
că nu se vor opri aici
că vor mai mângâia și alte cărnuri
că vor mai liniști și alte vene zvâcnind tragic sub piele
dacă aș ști
și mai ales dacă ar fi vreo cale rațională
aș opri totul
la granița fină dintre interiorul coapsei
și podul palmei
acolo nu ar mai fi vorba
de nicio ideologie
de nici un proiect
de nimic
progresiv
ascendent
linear
n-ar mai fi nimic
doar tabloul perfect al atingerii
încremenite în vid
***
eu vin dintr-o altă lume
nervurile creierului meu albastru vin
dintr-o altă dimensiune
și știu că nimeni nu va iubi și nu va înțelege vreodată
această stare
această vaporoasă dezagregare
acest haos turbulent
noi doi nu ne vom cunoaște niciodată
nu ne vom ști numele numerele distanțele
vom umple vidul cu proiecții ale siluetelor noastre
la mila și limita memoriei
nu știu cine ne-a dat această înfățișare
nu știu de ce nu suntem
un praf subțire
ceva nedefinit
împotriva cui ar trebui să mă revolt
cine este responsabilul
simt durerea în fiecare
fibră în fiecare bucățică de carne crudă
când mă gândesc la tine
poate că ne-am desprins dintr-un
corp primordial
din vreo lighioană adormită
acum mii și mii de ani
poate că suntem o rană vie
un apendice sângeros zvâcnind în nimic
poate că nu căutăm nimic
doar anularea
dispariția totală
poate că dragostea e doar căutarea acestui sfârșit
e doar o confirmare reciprocă
a acestei lipse de sens
să vină cineva
să rupă dezarmarea totală a creierului în fața formei
să anuleze importanța ochilor
a mâinilor
a picioarelor
în vid nu trebuie să existe nimic
în vid nu există relevanță
acolo ne vom arunca
în ape adânci în umori albastre
translucide
