2

My possible pasts sau ce te faci după ce: a)licitaţia a fost închisă; b) Godzilla a ieşit din ocean

Stăteam astăzi cu ale mele prietene şi vorbeam, ca acum cîţiva ani, vrute şi nevrute despre perioada aia a vieţii noastre şi despre cum acum ne luptăm cu calvarul post-liceal care parcă-parcă e mai negru decît părea atunci. Acum că luciditatea ne traversează corpurile şi minţile mai mult decît pare că o făcea atunci, totul e din ce în ce mai negru. Timpul trece şi vieţile noastre atît de puţin semnificative ( tot pentru alte vieţi răsrăsrăsrăsblestemate şi la fel de puţin semnificative) graviteză, independent de voinţa noastră (cine a încercat oare să ne mintă că totul e o chestie de autocontrol şi autosugestie?) tot în jurul unui fenomen atît de bizar, misterios şi inexplicabil de-aici, din interiorul coconului.

Ideea e că în perioada aia, infinit importantă în viaţa unui om, ca să nu zic cea mai, nişte oameni neglijenţi au avut grijă să nu ne dea nişte lucruri cerute care îşi găseau atît o justificare raţională cît şi o scuză a vîrstei. Fie că era vorba de cinci minute, o oră, o lună sau o viaţă, ei nu şi-au asumat responsabilitatea, lasînd în urma lor o fantă bizară, un gol ciudat cu care am rămas acum şi pe care încercăm înnebunite, la douăzeci de ani să îl umplem, să îl coasem, să îl ştergem cu guma de şters sau pur şi simplu să îi negăm existenţa în speranţa că, odată cu trecerea timpului, o să se plictisească şi o s-o şteargă singurel. Din păcate gluma se îngroaşă pe zi ce trece şi buba nu are leac.

Andreea zicea ai răbdare, că toate vin la timpul lor. Eu îi răspund că timpul lor a fost ăla . Scurt şi sincer. Nu sînt pesimistă, nu sînt nebună, ăsta e adevărul şi ştiu că şi ea îl cunoaşte destul de bine.

Dincolo de martirizări şi lamentaţii, cel mai rău e să-ţi pară rău de faptul că nu ai păstrat legăturile. Pentru că aici am dat-o-n bară la superlativ, am eşuat magistral, sau şi mai simplu: am greşit.

Eu recunosc: niciodată nu păstrez nimic. Cu atît mai puţin legăturile. Mai ales cînd e vorba de oameni care pentru un anumit timp au avut deosebita onoare de a cunoaşte şi latura aceea a mea, mai puţin oficială, să spunem şi au ales, după ce s-au autoservit din bucatele alese, să parăsească de bunăvoie restaurantul.

O atitudine demnă de spulberat creierii pe care mi-o asum întru totul cînd după ce clientul a închis uşa în urma lui eu încep să fac curăţenie şi să şterg urmele pe care le lasă pe parchet, numerele de telefon, bileţelele, adresele de mail, scrisorile, cadourile, orice nimic, orice tîmpenie care mai are într-un fel sau altul legătură cu el.

Delete, delete, delete, ieşi din viaţa mea dar ieşi şi cu ce-ai venit şi cu ce-ai clădit pe durata şederii tale.

 Mi se pare singurul mod sincer de a te despărţi. Altfel putem să ne minţim aiurea, să o lălăim, să ne jucăm de-am Tom şi Jerry sau alte variaţiuni.

M-a întrebat cineva Bine da’ de ce nu mai poţi să rămîi prietenă? Pentru că nu mai pot fi prietenă cu o parte din mine pe care de bunăvoie am lepădat-o. Nu vreau s-o mai ştiu pe lîngă mine. Nu vreau s-o văd, nu vreau s-o simt, nu vreau s-o aud. E simplu băi, tu ăla care citeşti acum şi crezi că sînt imorală, pentru că s-ar putea să-mi fie dor de părticica aia din mine. Şi nimeni nu şi-ar dori asta.

Una peste alta, cred că nu mai e amuzant să zici că prima oară te-ai sărutat cu un băiat la 13 ani.

Mi-ar fi plăcut, cît timp am fost în liceu, să mă fi preocupat de asta în loc de alte infinite şi niciodată numite tîmpenii cu tentacule care nu mai au chef să mă scutească.

 

I sometimes wonder if they ever think about us this way…

Reclame
0

this is chaos

and it happened again…
eram intr-un oras ciudat, un fel de mix intre constanta si bucuresti => drept consecinta facultatea, caminul, casa si prietenii erau cuprinse in acelasi spatiu hibrid.
O sa luam doua personaje (impropriu spus, mai bine suna „mintea mea a selectat doua personaje”): un el, sa-i spunem D., si o ea, sa-i spunem A.. In rest parinti, colegi de camin, oameni de pe strada cladiri si baruri importante si mijloace de transport in comun.
Trebuia sa ma intilnesc cu A, undeva in D’art (ia te uita, da, e ala pe care-l stim cu totii) numai ca respectivul bar era pozitionat undeva pe linga Casa Presei libere. Am ajuns, ne-am asezat la o masa, am comandat un suc. Ea era foarte bronzata. Oricum e o persoana cu tenul inchis la culoare, acum avea un bronz foarte ciudat. Am vorbit mult, povestea ca se intorsese din Europa unde avusese filmari… apoi m-a intrebat daca nu vreau sa vin la D. numai ca exact in momentul ala cerul s-a intunecat pentru ca venea furtuna. O furtuna foarte urita, nu stiu exact in ce anotimp era dar ma asteptam sa se lase cu ploaie si ninsoare in acelasi timp. M-am ridicat, am zis ca nu stiu daca o sa ajung la D., mai vorbim, chestii-trestii… si am luat-o inspre statia de autobuz. In statie (cred ca era fix statia din fata blocului in care stau in cta, pe vremea in care soseaua nu era largita si erau foarte multi plopi) am alergat dupa un autobuz, nu l-am prins. Deja se lasase racoare si daca ma uitam in spate vedeam norii negri. Cum asteptam sa vina ceva, vad ca vine D. Era foarte foarte vesel si incredibil de frumos si stralucea. (va mai amintiti ca am visat un momnument ciudat care era aureolat si din care iesea la propriu lumina, ei asa era si D., motoras de imprastiat lumina peste tot). A spus ca vrea sa astepte troleul cu mine, sa nu ma lase singura. Era mereu zimbitor. Apoi m-a invitat la el si i-am spus ca nu cred sa ajung, pentru ca vine furtuna si trebuie sa ajung acasa. El mi-a spus ca e ok si mi-a intins o caseta veche de video comunist spunindu-mi ca e un cadou pentru mine. M-am bucurat, am luat-o. A venit autobuzul si m-am urcat in el, in timp ce ma departam de D., el imi zimbea foarte frumos. Am ajuns la camin, desi dupa cum am spus era un mix intre camin si casa. Am intrat intr-o camera in care am gasit un video si am pus caseta.
Caseta era un film mut in care juca A. Erau scene foarte diferite, toate se petreceau in locuri deschise si foarte cunoscute: piete, biserici, catedrale, fintini. Ea era incredibil de frumos imbracata, cu parul impletit. Mereu era inconjurata de porumbei albi care erau parca o prelungire a trupului ei. Eu am inchis caseta si am spus „Acum e clar de ce se plimba A. prin Europa, se potriveste perfect cu decorul”. Eram dintr-o data foarte nervoasa, foarte suparata. Afara incepuse deja sa bata vintul si sa ploua foarte urit, si de la fereastra camerei mele puteam sa vad blocul lui D. Desi puteam sa-l vad ma gindeam ca pentru a ajunge la el ar trebui sa schimb doua autobuze. Atunci mi-a sunat mobilul, era D. care ma intreba unde sint si de ce nu sint la el. Eu i-am spus ca nu mai vin, pentru ca e urit afara si l-am intrebat unde-i A., daca e cu el. El a raspuns ca da, eu i-am inchis telefonul si m-am dus in baia din camin, m-am inchis inauntru si am inceput sa ma zidesc. Da, efectiv aveam multe caramizi portocalii micute si foarte mult ciment gata preparat si incepusem la propriu sa ma zidesc. In timpul asta cineva cred ca a observat ceva pentru ca la usa baii se strinsesera multi colegi din camin si mama, care plingea si batea in usa sa ies afara. Cam asa s-a terminat, all in all nu-mi amintesc momentul in care am terminat operatiunea de zidire, nu stiu daca am murit sau daca m-a salvat cineva, ideea e ca m-am trezit din nou cu un cap extraordinar de greu.
In plus, sint si racita la modul urit, trebuie s-o ard aiurea prin facultate si sa asist la discutii despre secolul luminilor, discutii care la ora asta nu ma pasioneaza si care sint prin excelenta o pierdere de vreme…

0

„pop-culture”

ce ma enerveaza asta cu „pop-culture”.
pop-culture = chestii pop-ulare consumate cu multa placere de pop-or.
fie ca e freud, kfc, blecher (man, este incredibil cit de „pop-culture” e mai nou max blecher. cred ca intr-o zin cineva ar trebui sa faca o analiza a mutatiilor „pop-culturiï” si sa-mi explice ce cataclisme s-au peterecut in creierii maselor, astfel incit l-au transformat pe blecher intr-un icon), south park, friends, diablo, esarfe colorate si orice vreti voi, e „pop-culture”.
„pop-culture” e peste tot.
„pop-culture” rulz the world si nicio revolutie nu o sa zdruncine vreodata regimu’ asta.
de la restaurantu’ ala teribil dintre unirii si universitate, „sheriff’s” cred, cu un cowboy de doua ori cit mine spinzurat desupra, pina la baruletzul din constanta care se cheama „doors” si deasupra caruia vegheaza ceea ce pare a fi un cap stilizat al lui jim morrison.
the end, ca am obosit sa scriu despre „pop-culture”, fiecare fraza e un efort supraomenesc.
mi se pare ca pur si simplu sint sufocata de cultura asta impestritzata care ma invadeaza.
urasc referentii culturali. sint atit de seci si mereu ma gindesc la ei ca la un castron mic de portzelan plin cu coji de seminte.

0

iooooi

well now…
in sfirsit, dupa lupte seculare… am dansat din nou pe doors.
nimic nu se compara cu dansu’ meu tribalo-freaky-epileptico-bolnav pe doors. pur si simplu!
sint trista ca n-au pus l.a. woman, dar, all in all, nici nu-mi mai amintesc de cind n-am mai dansat pe doors. acum data viitoare o sa intru pe blog si o sa-mi amintesc.
absynth-ul are gust de bomboane, si prietenii sint altii, dar au ramas aceiasi.
yet again, it’s nice to be home.

pi es: lma dani!

0

puzzled

Here I am, infundandu-ma parca din ce in ce mai rau in paseismul general care s-a lipit de mine ca un autocolant. Am stat cateva zile baricadata in casa, hotarata sa beau multa cafea si sa invat in draci, sa fac nopti albe, sa fac o cultura de cearcane proaspete pe care dupa-aia sa le port proudly dupa niste rezultate excelente.

This never happened.

Totul a luat-o razna, parca nu ma mai satur de analize si bilanturi.

Ce-am facut un an fara vreo 3 luni? Am carat genti grele si am facut bataturi la maini. Am zacut in facultatea aia cu zilele, ca o mioara blajina ascultand turma de pastori hi-tech specializati in brainwashing. Am facut ore intregi pe drumuri. Mi-e frica sa calculez cate. Ba chiar groaza. Am citit ineptii greu de imaginat. Actually, as vrea sa feresc pe oricine de asemenea himere.

Ma batea gandul intr-o zi sa ies pe strazi, ca un pure madman si sa fac sondaje printre trecatori cu privire la ce-am invatat eu intr-un an de facultate. Dupa-aia m-am prins ca n-am o miza, si ca de fapt asta ar fi o dovada clara de frustrare.

Frustrare sau nu, acum sint exact ca in desenele animate in care totul se opreste brusc, si capul personajului central ultracunoscut se schimba intr-un cap de magar si deasupra scrie jackass.

It is a pure blessing, i can’t find the real reason why i’m still hanging on.

Mai am doua examene, cele mai grele, si in loc sa fiu in priza, sint bantuita de intrebari fara raspuns de genu’ “pe bune ca asta ai vrut?”.

Nu, pe bune ca drama inadaptarii are maini si picioare si par rosu cu breton.

Cel mai sad e ce se intampla cu prietenii mei. Cum ne intalnim rar si incercam sa parem fericiti… De fapt cred ca cineva ne programeaza mintile pe un cantecel disturbing cu un refren de copii de 4 ani.

“ni-mic-nu-s-a-in-tam-plat”

Cum ne scremem sa gasim subiecte de discutii care sa starneasca o bruma de interes, si cum ajungem, noi fetele, la singura activitate mai omeneasca care se cheama “saculetul cu barfe”. Saculet din care tasnesc moliile cand il deschizi si la care eu ma entuziasmez ca un bebe la un zdranganici colorat.

 

Mereu mi-am dorit sa calatoresc. Vreau sa merg in Paris. Vreau sa invat sa calaresc. Vreau sa merg pe bicicleta. Vreau sa citesc din placere si nu din obligatie. Vreau sa rad. Nici nu mai stiu de cand n-am mai ras asa, spontan, cu rasul ala extraterestru care in liceu devenise ton de apel pe cateva telefoane.

Nu exista un timp pentru asa ceva. Si chiar daca ar exista, it’s all in my head.

Poate iau lucrurile prea in serios. As vrea sa-mi bag picioarele si apoi toata lumea sa ma tina minte pentru asta…