3

Super criză-defulare

Ok, nu mai suport, pur şi simplu nu mai fac față, cred ca iar s-a umplut paharul suportabilității prostiei care domneşte în căminele bucureştene. Inutil de precizat că literally toți inculții mediocri care n-au nicio perspectivă şi care sînt doar nişte trântori graşi cheltuind banii părinților s-au adunat aici, în buricul târgului. Trebuia să mă aştept la asta. Copiii ăştia care vin la facultate în Bucureşti n-au nici cel mai mic simț al responsabilității (bine acum nu generalizez, că or fi şi excepții) şi în trei ani de frecat menta în capitală nici n-o să-l aibă vreodată. Pentru că nimeni nu se mai preocupă de educație la nivel universitar. Pentru că e o junglă în care nu există reguli, şi dacă ele există sînt doar pe hârtie. Cămine de câcat, universități în care la cel mai mic accident poți muri, profesori doar cu numele, studenți care n-au nicio treabă cu ceea ce fac. Vă urăsc pe toți, dar vă urăsc suculent şi visceral. Nişte sentimente cum rar mi-a fost dat să experimentez până acum.

Acestea fiind spuse, o să îmi fac dracului bagajul ca să plec acasă pentru încă o cură de detoxifiere. Treburile merg prost în țară? Stați liniştiți, în câțiva ani va fi iadul pe pământ.

Reclame
3

Nelinişti structuraliste şi gafe

Desigur tre’ să povestesc acum o mare dilemă care m-a chinuit intens şi neproductiv (că aveam altele de făcut pe care nu le-am făcut) după un minunat şi inutil examen de teoria literaturii.

Pe subiectu’ meu (care cred că mi-a fost predestinat, căci culmea era unul miştocuț) scria aşa: tipuri reductive de lectură. Am zis eu prostii peste prostii, despre eroarea biografistă şi altele. La un momentdat, zic şi că lectura de tip structuralist este una reductivă. Pentru cei care nu ştiu cum să îşi transforme creierul într-o legumă, vă invit la o lectură delicios de toxică pe Wikipedia despre ce vor ăştia cu structuralismul lor. Deci rezumat de mine în trei lulele-trei surcele, după structuralişti forma preexistă conţinutului. Şi deci logic vorbind îl limitează, îl constrînge, îl face să se subordoneze. Să luăm un exemplu mai domestic, gîndindu-mă că mai există şi oameni normali care îmi citesc blogul: avem o poezie cu formă fixă. Să zicem că este un sonet. Prin urmare ca să scrii un sonet eşti constrîns să îţi aranjezi toate ideile/imaginile/suferințele într-un textuleț de 4-4-3-3 versuri.

Bun, şi zic eu că pornind o judecată în acest sens, adică dinspre formă înspre conținut ajungi să lecturezi un text într-un mod cît se poate de reductiv. La care primesc o întrebare-gafă din partea profesorului, maaare om de cultură şi doctor în filologie: păi şi ce, ție ți se pare cumva că forma nu impune mai mult sau mai puțin conținutul? Adică ai putea să citeşti şi în sens invers? Dinspre conținut să ajungi la formă?

Bun. Întrebarea a fost dată uitării. Răspunsul evident era un DA mare cît casa poporului.
Bineînţeles, marea “inovație” vine tot de la prietenii noştri avangardişti, îndeajuns terfeliți, făcuți zob, prost studiați sau pur şi simplu ignoraţi cu seninătate (ca în povestea de astăzi) în Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Este de ajuns să ne gîndim la celebrele (pentru unii, evident) caligrame ale lui Apollinaire. Ideea e simplă, conținutul dă forma.
null

Să nu mai zic că povestea cu conținutul care dă forma apare încă de la romantici. O face Keats în Ode on a Gercian Urn. Dacă nu mă credeți pe mine, citiți Museum of words a lui James Heffernan că m-am plictisit să demonstrez în van ca o alienată mintal nişte finețuri ca astea.
Deci da, aplicați cu încredere la Litere la Bucureşti. Garantez eu pentru alienarea voastră totală, dacă şi numai dacă sînteţi pe bune interesați de ce se întîmplă acum în literatură.