0

Lecturi şi alte chestii

Stau eu şi mă gîndesc, în timp ce mă rog să termin totuşi facultatea vara asta şi nu la iarnă, la sacii de cărți pe care-i am acasă şi din care n-am citit nici măcar jumătate. Tot felul de cărţi uitate prin rafturi, încoțopenite acolo doar ca să nu fie duse la anticariat, adunătoare de praf şi acarieni. Majoritatea literatură română, căci maica-mea a strîns ca un hîrciog harnic tot ce-a putut. O grămadă de scriitori interbelici pe care nimeni nu-i mai citeşte azi, poate doar studenţii de la Litere, d-ăştia ca mine care cică ar trebui să privească altfel problema literaturii, bla bla. Mă mai gîndesc şi la anii în care au apărut cărţile respective, în care toți autorii ăştia chiar erau la modă, chiar erau citiți. Cum o fi fost oare cînd a apărut Toate pânzele sus! ? Citesc pe net tot felul de mărturii ale nostalgicilor din vremurile alea, despre cum citeau ei nu ştiu ce cărți de Ioana Postelnicu (cine naiba a mai citit în ultima vreme o carte de Ioana Postelnicu? Cred că n-am auzit niciodată numele ăsta rostit pe viu) sau de Ileana Vulpescu (chiar maica-mea m-a bătut la cap toată vara, văzînd că o luasem la pas cu Cella Serghi, să citesc Arta Conversației, că e cartea ei de suflet, că a citit-o într-o noapte, etc. )

Eu cred că toți scriitorii ăştia uitați prin biblioteci ar trebui recitiți, revalorificați. Mai cred şi că ar trebui reeditate multe cărți, că ar trebui traduşi odată toți sacii ăştia de cărţi (multe din cărți sînt chiar mişto), că ar trebui integrați în circuitul universal. Poate aşa o să sa se spulbere şi mitul că avem o literatură minoră. Mă deranjează circuitu’ ăsta închis, mă deranjează că încă nu există profesionalism, că pe prea puțini preocupă problema literaturii române în context universal, şi chiar şi-atunci cînd mai răsare cîte unul e imposibil să nu se lovească de sobrietatea academică dusă cîteodată la extreme. Nu mai vorbesc de studenții de la Litere care sînt nişte moluşte şi care nu au şi nici nu vor avea vreodată o viziune macro… ce-i drept nici nu eşti format în sensul ăsta, deci na… sîntem încă departe.

2

literatura “de plenară”

Dar vai, în ce hal m-am săturaaaaat de fantomele comunismului care încă bîntuie meleagurile române. Nu, chiar nu vrau să iau în discuţie argumentul cum că “atîta timp cît nu s-a făcut dreptate lumea tot o să pomenească despre…” . Aiurea.

Eu am obosit de toată virulenţa asta cu care se contestă chiar şi la douăzeci de ani după ce s-ar fi încheiat, regimul comunist. Există o obsesie a anumitor personaje. E frica de a nu uita cumva ororile regimului. Pentru că da, ororile regimului vor fi în scurt timp uitate. Anii trec, generaţiile se schimbă. De aici efortul ăsta supraomenesc de a fixa cît se poate de bine toate datele în memoria noastră, respectiv a “tinerilor” care chiar n-au trăit nimic din vechiul regim.

Să dau doar un exemplu pe care-l trăiesc pe pielea mea la final de facultate. Cursul le literartură postbelică ţinut de Eugen Negrici. Curs pe parcusul căruia asist la o demonizare ce-I drept în termeni foarte estetici a anilor trecuţi de pînă în ’89. Demonizare care începe să fie repetitivă, obositoare şi pe alocuri nedreaptă. Demonizare pe parcursul căreia sînt acuzaţi tot felul de scriitori care pe lîngă faptul că acum sînt oale şi ulcele, ar fi trecut să slugărească în folosul partidului. Am să reţin (din multele chestii percutante, să zicem) felul în care este complet terfelit Geo Bogza, scriitor care culmea, a scris şi altceva în afară de “Cartea Oltului”. Ba chiar nişte poezie mişto. Dar desigur, de cînd sînt eu avocatul lui Geo Bogza? Apoi frate-su, Radu Tudoran, care deşi a rezistat fără să se alinieze curentului prin romanele lui de aventuri tot a adus un prejudiciu literaturii, pentru că a creat iluzia că “se poate”.
Mă deranjează. Sînt doi autori (dintre cei mulţi, inutil să îl mai menţionez pe Sadoveanu care s-a devalorizat de tot) care fie sînt efectiv prost studiaţi (vezi exemplul de mai sus), fie efectiv nici naiba nu îi mai baga în seamă.
Departe de mine pledoaria pentru activităţile lor propagandistice. Whatever, eu vreau doar un ochi lucid care să trateze OBIECTIV problemele astea. El nu există.
Ceea ce mă face să mă întreb, logic, oare cum o să sune examenul? Oare ce-o să fiu nevoită să fac ca să îl trec? Evident să zic cît de naşpa e Bogza şi restul şi cît de naşpa îs şi ăia care oarecum s-au strecurat. În concluzie: o literatură de plenară. La zid cu ea!!!!!!!!!

3

uau, Radu Tudoran


Cred că mai toţi care (mai) ştiu de Radu Tudoran îl asociază imediat cu Toate pînzele sus! sau poate (şi aici chiar mă îndoiesc) cu Geo Bogza, fiind fratele celui din urmă.
Mare mare paranteză: eu chiar am o curiozitate dementă să ştiu cine naiba l-a mai citit în ultima vreme pe Geo Bogza, în afară de bruma de studenţi de la litere care îl citesc în sictir că vine un examen-> deşi şi aici îmi permit o altă paranteză, pentru că nu pot să bag mina în foc că se mai studiază chiar şi la nivel academic; surprizele sînt de ordinul bombasticului la capitolul ăsta… anyway revenind, ziceam că sînt mega-curioasă să ştiu cine l-a citit pe Geo Bogza în ultima vreme… n-am pretenţia să-mi răspundă cineva pe blog pentru că deep inside ştiu răspunsul.
Oricum, chiar nu vreau să scriu despre Geo Bogza, ci despre frate-său care e un caz interesant pentru mine.
Ceea ce puţini ştiu, sau poate ceea ce mulţi au uitat e că Radu Tudoran a dat unul dintre cele mai bune romane în literatura romînă, şi mă refer la Fiul risipitor, apărut în 1947.
Acum, îmi pare rău că din varii motive (ok, nu am scuză) nu am acces la presa literară din perioada de după, deşi e de înţeles că poate n-ar fi multe de găsit o dată cu instaurarea regimului comunist. Oricum, în cele mai notorii cărţi de critică literară romanul ăsta clar nu apare. La presa literară de-atunci, repet, nu am (încă) acces. Cineva totuşi trebuie să îi fi dat creditele care i se cuvin din plin.
Am terminat azi-dimineaţă de citit romanul, pe la 5 cred. Deja era lumină în cameră. Oricum datele astea sînt neimportante, important e că am avut sentimentul că am citit, pe bune şi fără mişto, un roman greu de tot. De fapt, un roman al paradoxurilor.
Foarte ciudat, e scris la persoana a treia dar e foarte personal, are valoare simbolică dar e de un realism crunt la propriu, e şi liric dar e şi puternic cinematografic.
Din raţiuni care rămîn la interpretarea cititorului, personajul masculin nu are un nume, şi nu numai că nu are nume, dar e unul dintre cele mai interesante personaje ever la capitolul construcţie. E foarte foarte mişto felul în care e introdus în scene, ca şi toată diagrama de ieşiri şi intrări (chiar n-am numărat de cîte ori pleacă şi de cîte ori se întoarce). În final rămîi cu senzaţia că e un personaj-stare. De fapt cred că a atins problema care pe mine mă chinuie de la o vreme, şi anume oamenii ăştia care pleacă de bunăvoie şi care după un timp se întorc exact atunci cînd îi crezi definitiv dispăruţi. Ba mai mult, în cazuri de-astea intervine şi un joc psihologic foarte interesant şi dual între vine/nu vine şi vreau să vină/nu vreau să vină. Ar mai fi o mie de lucruri de spus, e de studiat din plin.
Despre personajul feminin… culmea e foarte bine construit şi de o autenticitate rară. Comparaţia e inutilă dar e mult mai bun decît personajele camilpetresciene care în mintea mea au un iz de tezism, pentru că nu pot să mă hotărăsc cît de autentică este în general vorbind drama (existenţială) a intelectualului. În Fiul risipitor se bate destul de puţin dacă nu deloc pe latura asta.
Ah, şi ca să nu uit, unul dintre cele mai bune sfîrşituri de roman de-de-par-te.
So, de asta spun că dacă romanul ăsta a intrat dintr-un motiv sau altul într-un con de umbră e totally unfair. Totally totally unfair. Nu ştiu de cînd nu s-a mai editat, eu am ediţia de mai sus din ’74, asta spune multe cred.