0

În sfârşit…

… nu se mai copiază la bac. Nu ştiu cine a reuşit – nu ştiu cum – să rărească furtişagul în timpul examenului de bacalaureat. Dar asta e prea puţin important… ceea ce mă sperie sînt reacţiile de după.
Toată lumea acuză comisia că subiectele la română au fost o bătaie de joc.
Zău domnilor (şi doamnelor)?! Abia acum v-a picat fisa că subiectele la limba şi literatura română n-au nicio treabă cu competenţele pe care un absolvent de 12 clase ar trebui să le arate? Să fim serioşi. Subiectele sînt fix pe aceeaşi linie pe care au fost cel puţin în ultimii 4 ani de când am dat şi eu examenul ăsta. Oricine nu este cretin şi a citit măcar pentru bac comentariile gata fabricate ar trebui să ştie că Ştefan Gheorghidiu nu este un personaj dramatic. Dar să terminăm cu lălăiala şi să trecem la consecinţele faptului că la bac nu se mai copiază. Ceea ce se va întâmpla după bacalaureatul de anul ăsta va fi incredibil, năucitor, zdrobitor DE NORMAL (de asta toată lumea o ia razna).
Adică:
1. În sfârşit procentul de promovabilitate al acestui examen va fi unul decent şi nu unul astronomic ca până acum. Toată lumea îi plânge şi îi deplânge pe elevii care (uau!) NU VOR LUA BACUL!!!
DAR! De ce mama naibii trebuie ca toată lumea să ia bacul? De ce? Am o vagă impresie că după ’89 toată lumea fuge de şcolile profesionale. Bine, nu chiar toţi, dar mulţi dintre cei care nu ar trebui să fugă. Există o fobie faţă de tot ceea ce înseamnă eşec şcolar. În ochii celorlalţi este o ruşine imensă să nu-ţi iei examenele. Vorba-aia “n-are şcoală” sau “n-are nici măcar bacul luat”. E o crimă să fii muncitor, lăcătuş, sudor, patiser. Faţă de 80% din tinerii licenţiaţi în tot felul de domenii, restul de 20% la sută care (fir-ar să fie) nu dau la facultate sunt ciumaţi. Mai rău, societatea a întreţinut în toooot acest timp iluzia reuşitei intelectuale, astfel încât acum, când istoria nu se mai repetă, panica este pe măsură. Să ne înţelegem, nu vreau să minimalizez în niciun caz importanţa examenelor şcolare, dar cred că sîntem singura ţară în care se ţin cursuri la facultate fără ca spaţiul pentru a ţine respectivul curs să existe.
2. Facultăţile şi-o vor lua în sfârşit peste nas când nu vor mai găsi cozile specifice la înscrierile pe bază de dosar. Cu ocazia asta vor avea mai puţini bani de la buget şi poate aşa îşi vor deschide porţile şi către studenţii străini a căror prezenţă în universităţile noastre este sublimă dar lipseşte cu desăvârşire.
3. Consecinţă a punctului 2. : Universităţile din România vor fi luate în serios şi în afara graniţelor, astfel încât, cine-ştie, poate pe viitor mai mulţi străini se vor interesa de ţara, limba, literatura şi cultura noastră.
4. Copiii îşi vor îndrepta atenţia şi spre alte meserii care vor fi privite cu seriozitate şi plătite ca atare (cine ştie, poate n-o să mai plătească guvernul firme străine pentru a constru autostrăzi).

Ca să n-o mai lungim, poate o parte din lucruri o să intre în normal, eu o să mă întorc în ţară şi păsărelele o să ciripească în parc din nou, ca acum câţiva ani buni…

Reclame
1

Unibuc (mă) loveşte din nou

Din apartamentul meu mult prea puţin burghez faţă de numele predestinat al proprietarului (Lebougeois, vorba ‘ceea) constat cu stupoare ca Universitatea Bucureşti nu se lasă.
Nu, domnii mei! Nu! Chiar dacă fuga mea de realitatea bucureşteano-universitară numără în spatele ei vreo 2000 de km în momentul de faţă, ei nu se lasă. Sunt nemuritori în stupizenie şi indiferenţă. Acum ştiu că niciodată nu mă vor păsui. Dacă mă pot atinge prin neprofesionalismul şi încâlceala lor chiar şi când sînt hăăăăăăăăăăt departe… no comment.

Să revenim dară la problemă. Dat fiind faptul că mă aflu în Franţa şi că (oh surpriză!) nu prea pot să fac mai mult decât pe turistul momentan, soluţia e să mă înscriu aici la facultate. Pentru a mă înscrie, am nevoie de fişa matricolă. Pentru această hârtie de maximă importanţă în acest moment crucial al vieţii mele, trebuie să mă înarmez cu tone şi tone şi toooone de răbdare. Pe care nu le am.
Pentru că nu pot înţelege următoarele:

Unu la mână, de ce naiba trebuie să plătesc 25 de lei pentru un rahat de hârtie cu cursurile si notele mele din toţi cei trei ani de facultate? Oare după trei ani de rahat în cisterne ce mi-a fost servit nu am dreptul, pe lângă şutul în fund caracteristic de la sfârşit, şi la situaţia mea şcolară? Adică cu ce contribuie Unibuc la fişa aia în afară de hârtie şi cerneală încât să merite 25 de lei? Ah da, eventual cu un print dintr-o bază de date ordinară. La mai mare! (şi sînt ferm convinsă că se poate şi mai absurd de-atât)

Doi la mână, cum nu mă aflu în ţară şi nici nu am banii necesari să ma plimb cu avionul, am încercat să obţin hârţoaga prin prietenii şi rudele care au rămas. Ei bine, nu! Pentru că nu!. Căci procedura este una demnă de un roman (pe care de altfel îl voi şi scrie). Cu chitanţa vieţii trebuie să faci 100 de drumuri între facultate şi biroul de eliberare a actelor sau un rahat sinistru de genul ăsta. Iar pentru a ridica foaia cu notele îmi trebuie (atenţie!!!) o procură notarială. Care se face la ambasadă.
Pentru că mama mea, care poartă acelaşi nume ca şi mine şi în burta căreia am stat timp de nouă luni şi care îmi este rudă de gradul întâi nu are, domnilor, dreptul să ridice hârtia. Nici ea, nici prietena mea cea mai bună, probabil că nici nervii mei întinşi până în biroul cu pricina nu pot face mare lucru… Eeeeeee, da’ dacă ar avea ei o procură notarială… Ca să nu mai vorbim ca în 2011 internetul nu ar trebui să mai fie o noutate şi că cu ajutorul lui lucrurile astea ar trebui să se resolve repede.

So, once again mă regăsesc într-o situaţie incalificabilă din punct de vedere al imbecilismului. Ceea ce mă face să reconsider dăţile în care de aici îmi lăsam conştiinţa să o ia creanga pe făgaşe de genul “da oare am făcut bine că am plecat?”. Căci aparent, oriunde aş fi, tot sînt condamnată la probleme absurde de care m-am săturat, la lucruri care nu sînt aşa cum ar trebui să fie. Aici sau acolo, la Polul Nord printre pinguini sau in Africa la 40 de grade, destinul unora este să înveţe să-şi controleze nervii. Al altora este să fie plătiţi să îi întindă. Voi din ce categorie faceţi parte?

3

Nelinişti structuraliste şi gafe

Desigur tre’ să povestesc acum o mare dilemă care m-a chinuit intens şi neproductiv (că aveam altele de făcut pe care nu le-am făcut) după un minunat şi inutil examen de teoria literaturii.

Pe subiectu’ meu (care cred că mi-a fost predestinat, căci culmea era unul miştocuț) scria aşa: tipuri reductive de lectură. Am zis eu prostii peste prostii, despre eroarea biografistă şi altele. La un momentdat, zic şi că lectura de tip structuralist este una reductivă. Pentru cei care nu ştiu cum să îşi transforme creierul într-o legumă, vă invit la o lectură delicios de toxică pe Wikipedia despre ce vor ăştia cu structuralismul lor. Deci rezumat de mine în trei lulele-trei surcele, după structuralişti forma preexistă conţinutului. Şi deci logic vorbind îl limitează, îl constrînge, îl face să se subordoneze. Să luăm un exemplu mai domestic, gîndindu-mă că mai există şi oameni normali care îmi citesc blogul: avem o poezie cu formă fixă. Să zicem că este un sonet. Prin urmare ca să scrii un sonet eşti constrîns să îţi aranjezi toate ideile/imaginile/suferințele într-un textuleț de 4-4-3-3 versuri.

Bun, şi zic eu că pornind o judecată în acest sens, adică dinspre formă înspre conținut ajungi să lecturezi un text într-un mod cît se poate de reductiv. La care primesc o întrebare-gafă din partea profesorului, maaare om de cultură şi doctor în filologie: păi şi ce, ție ți se pare cumva că forma nu impune mai mult sau mai puțin conținutul? Adică ai putea să citeşti şi în sens invers? Dinspre conținut să ajungi la formă?

Bun. Întrebarea a fost dată uitării. Răspunsul evident era un DA mare cît casa poporului.
Bineînţeles, marea “inovație” vine tot de la prietenii noştri avangardişti, îndeajuns terfeliți, făcuți zob, prost studiați sau pur şi simplu ignoraţi cu seninătate (ca în povestea de astăzi) în Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Este de ajuns să ne gîndim la celebrele (pentru unii, evident) caligrame ale lui Apollinaire. Ideea e simplă, conținutul dă forma.
null

Să nu mai zic că povestea cu conținutul care dă forma apare încă de la romantici. O face Keats în Ode on a Gercian Urn. Dacă nu mă credeți pe mine, citiți Museum of words a lui James Heffernan că m-am plictisit să demonstrez în van ca o alienată mintal nişte finețuri ca astea.
Deci da, aplicați cu încredere la Litere la Bucureşti. Garantez eu pentru alienarea voastră totală, dacă şi numai dacă sînteţi pe bune interesați de ce se întîmplă acum în literatură.

5

Universitare din ce in ce mai tragice

Cred că în trei ani de facultate am dat la examene cam pentru două facultăţi. Da, e oarecum întemeiat dacă mă gîndesc la faimoasa “dublă specializare” cu care o să mi se ştampileze fițuica la sfîrşit de iunie. G. mi-a zis că în Franța cînd vrei să faci “litere” faci numai literatură şi lingvistică franceză. Opțional îți mai alegi tu o oră pe săptămînă timp de un semestru o altă limbă. Dacă vrei să studiezi pe bune altă limbă străină te duci la limbi străine. Ceea ce mi se pare normal. La noi se practică o struțo-cămilă datînd cred că din secolul trecut, fără ca nimeni să-şi pună problema că totuşi cercetările, atît în domeniul lingvisticii cît şi al literaturii evoluează. Se numeşte progres ştiințific. Apar tot soiul de chestii, se schimbă o grămadă de lucruri. Apar discipline noi, gramaticile sînt din ce în ce mai stufoase, turnurile de beletristică se înalţă şi ele, în puii mei, încît la un momentdat devine IMPOSIBIL să mai lucrezi pe o mie de fronturi. În mod magic, pentru copiii care termină acum anul I la Litere în Bucureşti, materia s-a redus drastic. Acum eu sper că s-a redus cu conştiinţa faptului că da, este prea mult, şi nu din rațiuni de ordin “avem 300 de studenţi în an şi nu avem cum să le asigurăm spațiul necesar pt a zace cîte 10 ore pe zi în facultate la cursuri”.

Dar dincolo de rahatul ăsta imens (căci trebuie să fii nebun să spui că lucrurile nu put rău rău dar rău de tot în sistemul universitar) stau eu şi mă gîndesc aşa… cine o să-mi facă şi mie dreptate? Că am stat cu zecile de ore în facultatea aia la cursuri inutile prezidate de oameni care n-au nicio treabă cu vocaţia de dascăl. Nici poveste, nu vreau să fiu luată în brațe şi legănată, dar eu chiar cred că a fi profesor înseamă ceva mai mult decît să stai la catedră şi să vorbeşti în continuu timp de două ore, după care să ieşi din transă, să te ridici şi să pleci.

Dar amuzant este că şi ei recunosc asta. Nu o să uit cum decanul, simabilul domn Papadima a venit să ne prezinte ofertele de master spunînd că ceea ce nu găsim la alte universităţi din ţară şi găsim la Bucureşti sînt cei mai buni specialişti. După 3 ani de amețeală în pepiniera specialiştilor eu vreau să mai cunosc şi profesori.

Şi totuşi ziceam eu, cine naiba o să facă dreptate? E clar că nimeni. Chiar nu vreau să fiu martirizată, nu am nici măcar pretenția că cineva exterior sistemului ar putea înţelege drama asta a mea (dacă nici ăia dinăuntru n-o resimt e clar că alienarea e singular şi răsfrîntă numai asupra mea).

Tot ce vreau eu acum, dar e pe bune singura chestier pe care mi-o doresc la modul dement-bolnav e ca lucrurile să se schimbe. Cred că m-ar durea rău de tot să ştiu că toți copiii ăştia care sînt mici acum o să treacă prin tot rahatul ăsta cînd o să se facă mai mărişori. Nu mai vreau cămine de cîcat în care trebuie să îţi împarţi camera cu necunoscuți şi cu paraziți cu multe picioare. Nu mai vreau o facultate bătrînă şi obosită plină de specialişti. Specialiştii să-şi facă treaba lor de specialişti şi să scrie cărțile pe care trebuie să le scrie. Vreau un campus universitar de bun simţ, nu un rahat împrăştiat prin tot Bucureştiul. Vreau să existe o minimă grijă pentru studenții ăştia amărîţi, mulţi dintre ei sînt nişte copii plecați pentru prima dată de-acasă… cine dracu’ îşi închipuie că o fi aşa uşor nu ştiu… Şi toate astea le vreau pentru generațiile care or veni, aşa cum şi alții le-au vrut pentru mine dar na, uite că n-am avut parte…