0

Salam cu soia

Iată, a mai trecut un an, și odată cu el și o scurtă rememorare a momentului 0 al acestui popor, numit Revoluție. Prilej de nostalgie, de reflecție, de văzut, de revăzut, de a fost sau n-a fost, de trăncănit, de măcănit și de arătat cu degetul.

Aștept cu nerăbare anii în care momentul ’89 se va desacraliza. Mometul ăla în care va fi o ceremonie ca oricare alta. Ceva decent și pur protocolar. Timpul va trece, generațiile vor dispărea pur biologic și va veni o zi, ziua aia în care niciun român în viață nu va mai fi prins Revoluția din ’89. Mă gândesc cu emoție la ziua aia, pentru că va fi ziua în care, oficial, istoria va fi deveni istorie. Va fi doar în manuale și în ziarele de la muzeu și absolut nimeni nu va mai avea nicio amintire de la Revoluție.

Pentru că astăzi e mult prea ușor să fii superior mulțumită hazardului care a făcut ca tu să fi avut vreo 20 de ani în 89. Hazard pentru care meritul tău personal este inexistent. Poveștile, sentimentul de martir stând în frig la coadă la butelii sau la carne, mâncarea pe cartelă și hainele ponosite, portretul autentic al unei generații care, iată, și-a depășit condiția doar ca să facă loc superficialilor corporatiști, eternilor adolescenți infantilizați și neangajați (neangajarea ca laitmotiv al generației mele, lucru care scoate din minți pe oricine se învârte periculos în jurul vârstei de 50 de ani), iată o dramă personală, socială, ba chair – îndrăznesc să spun – socialistă! E un fel de ură de clasă care trece din sincronie în diacronie. Să acuzi voalat generația mea că nu a mâncat salam cu soia e o aberație. Ți-ai fi dorit să mâncăm cu toții salam cu soia la infinit? Să organizăm, poate, simulari regulate ale vieții în comunism, ale statului la cozi și ale cravatei de pionier doar ca să avem vag dreptul la existență? Să suferim, iată, și noi, măcar pe jumătate, măcar puțin, măcar un vârf – dar să suferim!

Alfel, avem, iată, o imagine de organism unicelular amorf, demn numai de dispreț.  Ce-i drept, cu ce ne putem lăuda? Trăim într-o post-istorie comodă, ca într-un uter cald și umed de unde nu sunt planuri de ieșire. Ne pierdem timpul cu jocuri video și servicii în multinațională, chirii și mobilă de la Ikea, filme în mall și excursii regizate în capitale europene cu un maxim de obiective turistice de bifat pe lista noastră. Este cumplit. Iată, am văzut și asta, am văzut ruinele unui timp care nu îmi e cunoscut, m-am pozat ostentativ în locuri în care nu locuiesc și care nu îmi aparțin, am simulat prezența mea într-un spațiu și un timp total străine mie. E o simulare totală timpul în care trăim, aproape virtuală dacă nu ar exista gurile și degetele acuzatoare, care au mâncat salam cu soia, pregătite oricând să îți amintească că nu am fost niciodată loviți de istorie. Din letargia noastră vă privim cum aproape ne invitați să născocim ceva, orice, numai să fie abominabil și definitoriu pentru epoca asta. Să nu mai fie liniște. Orice, dar să fie cu patos, cu suferință, cu clash de idei și de orientări politice și sociale. De parcă lipsa în sine a evenimentelor și a curentelor de orice fel nu ar fi abominabilă. De parcă lipsa direcției nu e, în sine, exasperantă.

Și totuși, tot suntem deasupra. Pe lângă faptul că, fir-ar să fie, nu am mâncat salam cu soia, mai avem un avantaj: suntem tineri. Suntem tineri în nimicul nostru. Mai tineri decât voi!

Reclame
0

Amintirile mele de la Revoluţie

Pe Ceauşescu l-am văzut la televizor târziu de tot, întotdeauna în Decembrie, la aniversările Revoluţiei. Îl vedeam doar în Decembrie, rostind un discurs plicticos care pentru mine nu însemna mai nimic, din care nu puteam să desprind nicio idee pentru că pur şi simplu nu aveam răbdare. Un bătrânel cu o căciulă neagră de blană, articulând defectuos fraze lungi, cu pauzele dintre cuvinte mult prea lăbărţate şi ele ca să nu mă plictisească de moarte. Discursurile sale nu erau niciodată integrale, ci doar frânturi din tradiţionalul documentar despre Revoluţie, la care mă uitam cu un amestec bizar de curiozitate şi frică.

N-am fost nici pionier, nici şoim. Habar n-am ce-nsemna să fii pionier sau şoim, habar n-am dacă însemna ceva. N-am avut cravata mea, n-am cântat ‘’Trei culori’’. Nu ştiu ce-i aia să fii scos la careu decât din frânturi de poveşti de pe ici-pe colo. Pentru unii o fi fost frumos, pentru alţii o idioţenie. Pentru mine, absolut nimic.

Prima dată când am văzut imaginile de la Timişoara am plâns pe rupte. Plângeam pentru că nu înţelegeam nimic. Mai târziu m-am gândit că morţii de la Revoluţie aveau vârsta pe care-o am eu acum, şi asta m-a tulburat şi mai tare. Îmi aduc aminte, mult după, de un bătrânel care aruncase cu ouă în Iliescu la un 1 Decembrie sau ceva de genul. Copiii bătrânului, morţi in ’89. Atunci mi se strânsese stomacul cât un purice. Mă întrebam cum i-aş vorbi, ce i-aş spune eu tatălui care şi-a văzut copiii morţi in Decembrie ’89 ? Cum i-ar putea vorbi cineva, oricine, omului ăluia? Cum şi în ce fel?

Eu nu am nicio amintire de la Revoluţie şi de la an la an blestemul ăsta devine din ce în ce mai greu de purtat. Sînt condamnată să trăiesc pe vecie paradoxul ‘’am fost dar n-am fost’’. Moţul de pe tort e certificatul meu de naştere, cu stema Republicii Socialiste.

Şi ştiu, în fond, că nimeni altcineva n-o să înţeleagă vreodată ce-nseamnă nenorocirea de a te naşte la un an înaintea schimbării de regim. Nimeni, nimeni, nimeni…

0

Are you shittin’ me tanti Ro.?

Citeam zilele trecute în Cotidianul un articol despre Iliescu.

De fapt despre ce-a mai rămas din el şi despre cum se coc timpuri noi, în care numele lui va fi numai şi numai o amintire.

Nu-mi place politica, am o conştiinţă şi o coloană vertebrală prea puternice dar nu poţi să fugi de inevitabil în cele din urmă.

De ce existenţa acestui personaj îmi tumefiază din cînd în cînd creierul? Pentru că există o dilemă atît de mare, încît de fiecare dată cînd mă gîndesc la ea ajung la concluzia: ‘ţi baţi joc de mine, tanti Ro.?

Episodul 1: Iliescu la teveu într-o zi de decembrie acum cîţiva ani. Imagini din arhive. Iliescu zîmbeşte pînă la urechi şi strînge mîna tovarăşului Ceauşescu, care îl decorează şi zîmbeşte şi el. Ocupînd tot ecranul JVC-ului meu, cei doi păreau identici.

Atenţie!!! Aici se vorbeşte despre Ceauşescul ăla abstract. Imaginea lui este cu greu reconstituită o dată sau de două ori pe an, mulţumită arhivelor şi teveului. De fapt, nu e vorba de Ceauşescu, e vorba de Povestea Ceauşescu (îmi permit să-l numesc aşa de  ori de cîte ori va fi nevoie), pentru că Ceauşescu, pentru mine şi pentru mulţi alţii de vîrsta mea e doar o poveste.

Episodul 2: Iliescu de două ori preşedinte după revoluţie.

Are you shittin’ me, tanti Ro.? Because I think you are.

Cine mama dracului este atît de imbecil încît să vadă un om decorat de Povestea Ceauşescu, să vadă fix acelaşi om la puţină vreme după asta vorbind de democraţie şi să-i dea crezare? Ba să-l numească de DOUĂ ORI “domnu’ preşedinte”!

Are you shittin’ me? Are you? Are you? Are you?

Nu mi-ar fi lehamite dacă n-aş fi trăit un melanj dezgustător de “doamna educatoare” şi reziduuri comuniste care trebuiau epuizate, numit copilărie. (napolitane Cucurucu, gumă Minti, ursuleţi Haribo, ciocolată Kiss cu banane sau căpşune, reviste Bamse)

Şi întrebarea aia tembelă care făcea parte din ciclul celor 5-6 de cultură generala la o vîrstă  fragedă: “Cine-i preşedintele ţării?” “Ion Iliescu!”

So, are you?

Oricum, articolul se încheia absolut divin. Pentru copiii mei, şi Povestea Ceauşescu şi Iliescu vor fi un film la televizor de două ori pe an.