0

The inside out

Am vazut ieri, în sfârșit, după zile de suferință pline cu filme idioate, Everything is Illuminated după romanul lui Jonathan Safran Foer, film pe care îl recomand cu căldură după cum recomand și cartea. E acolo o metaforă atât de frumoasă, a trecutului comparat cu un maieu întors pe dos care care reverberează din fiecare din noi (de altfel, jocul de cuvinte în engleză e și mai autentic, în special când personajul principal îi spune de vreo trei ori tovarășului de drum you are wearing it on the inside out fără niciun succes).

Ultima dată când am fost la Constanța, m-am uitat din nou pe albumele de familie, la fotografiile cu oamenii pe care nu i-am cunoscut niciodată. Să fi fost în 1910 momentul în care stră-străbunicul meu pe un scaun, îmbracat în costum și cămașă, o ține pe un genunchi pe străbunica mea. Lângă el, în picioare, cu o mână pe scaun se uită spre obiectiv și stră-străbunica mea, într-o rochie lungă și un coc cu bucle. Fotografia în sepia e cea mai veche dovadă pe care-o am că nu am venit din neant.

Dumitru și Paraschiva Coman s-au născut amandoi în Chișinău, cu siguranță cândva prin secolul nouăsprezece. Nu știu cum s-au cunoscut, nu cred că cineva rămas în viață ar putea să lămurească aspectul ăsta. Au ajuns (iarăși, mister pentru mine), patroni de restaurant și au avut două fete, pe Ana, stăbunica mea, si pe Natalia, sora ei, născute și ele la Chișinău. Tot la Chișinău s-a născut si Petru Florea, străbunicul meu. Despre ei știu, din fericire, ceva mai multe. El, absolvent al Seminarului Teologic și ea a Scolii Normale de Fete, s-au cunoscut într-un sat din apropierea Chișinăului unde au fost repartizati amândoi, ea ca învățătoare, el ca preot. Apoi au fost despărțiți și au corespndat prin scrisori, după care s-au căsătorit în final și s-au stabilit la Cahul. Toate astea pe timpul României Mari. Tot la Cahul s-a născut și bunicul meu.

Apoi a început debandada. În 40 s-au refugiat la Cacova Ierii, lângă Cluj. Apoi s-au întors la Cahul, după care au reușit, doar ei știu cum, să fugă definitiv după 1944 și să se stabilească în Deltă, la capătul lumii, în Dunavăț.

Poveștile cu persecuțiile rușilor, fugărelile, pierdutul unei bucăți din țara în care te-ai născut erau, pentru mine, copil fiind, parte a discuțiilor zilnice din casă. Marele avantaj al străbunicii mele a fost că era româncă, pentru că istoria a vrut ca ea să se nască, la fel ca și mine, în România.

Sunt convinsă că mai există oameni ca mine, născuți în România ai căror străbunici s-au născut dincolo de Prut, tot în România. Noi suntem, poate, dovada vie că n-a trecut atât de mult timp și că Basarabia e, încă, România.

 

Reclame
0

Goluri

Recitit Patul lui Procust. Încă vreo 20 de ani şi nostalgicii vor destupa şampania centenarului. Felul în care totul este atât de actual îmi dă adevărate frisoane pe şira spinării. Exerciţiu dificil, dar care merită: să ne închipuim că romanul ar fi apărut ieri. Văd deja un potop de cronici favorabile şi de premii. În mod bizar, cititul în sincronie e încă o enigmă pentru mulţi dintre criticii noştri. Discrepanţe nebuneşti între gândirea critică din Franţa, unde structuralismul a lovit din plin şi gândirea critică din România, tributară istoriei literare. Asta se vede foarte bine şi în cvasi-ignoranţa pe tema avangardei româneşti sau în câmpii bătuţi cu graţie şi seninătate în aproape toate cazurile în care ea este evocată. Să scriem în continuare placheţele amuzante despre vieţile scriitorilor, cu amănuntele de culise delicioase, cu cancanurile aferente şi prieteniile celebre. Şi să uităm cu totul limbajul. Dar chiar de tot de tot.

2

Licenţa, carevasăzică

Vasăzică ajung eu prin străinătăţuri şi începe nebunia actelor. Trebuie, cu orice preţ, să-mi traduc adeverinţa aia de licenţă obţinută prin mari sforţări (ei, ce naiba, am trei ani la activ, am dat examene, am stat în bănci şi am ascultat iar la final le-am demonstrat că ştiu, că ştiu TOTUL, şi că merit, fir-ar să fie, rahatul ăla de hârtie!).

Şi-mi dau hârţoaga provizorie (da, chiar aia cu ştampila OFICIALĂ a instituţiei, prin care se adevereşte că domnişoara D. C. a absolvit ciclul cutărică, specializarea ‘’Limba şi literatura română- Limba şi literatura franceză’’, deci OFICIAL am dobândit cunoştinţele vieţii, am fost supusă testului şi l-am luat şi uite dom’le, rectoru’ în persoană semnează hârţoaga deci oameni importanţi ‘’îşi pun obrazu’ ‘’, cum ar veni, pentru mine) la tradus.

Mare arc în timp, pe la începuturi, când mă prind eu cam cum e cu sistemu’ universitar francez:

Întâlnesc, vasăzică, un Jean-Luc care e în anul trei de licenţă dar cu care am şi eu cursuri. Treaba e simplă, catedra de română e oricum ceva mic şi neimportant, deci că sântem toţi la grămadă, nativii cu ne-nativii, peu importe ! Şi îl întreb eu cu avânt, ce naiba şi-o fi ales el ca subiect pentru lucrarea de licenţă. La care mă priveşte speriat, spunându-mi că ei nu trebuie să scrie aşa ceva. ‘’Cum, vasăzică tu la sfârşit îţi dai examenele alea din sesiune, le iei şi gata, eşti licenţiat ?’’ El mă priveşte blajin şi-mi zice ‘’Oui oui, păi cum altfel’’…

Stupefiată, mă întorc acasă la Grigore Martinescu şi-l întreb urlând : ‘’Băăăăăi, vasăzică Jean-Luc ăsta care termină acuşica, în vară, pe lângă faptu’ că n-are dublă specializare, nu scrie o lucrare de licenţă şi nici nu dă o serie de examene suplimentare va fi, ca şi mine, licenţiat în litere ?!!!’’ La care G. mă priveşte trist şi-mi zice ‘’Oui, oui, păi cum altfel…’’

Ei, cu traducerea în buzunar, după ce portofelul mi-a fost golit de 40 de euro (de care chiar n-aveam nevoie, pentru că acum ştiu că banii aruncaţi pe traduceri de acte sînt providenţiali… ei nici nu există fictiv, ca o căsuţă goală pe care o poţi umple la alegere cu ce vrei tu, ei SUNT, deja, înainte de orice altceva, o hârtie tradusă OFICIAL !) merg, vasăzică, la Rectorat să îmi caut un serviciu. Mama ei de treabă, am o licenţă !!!

Depun o copie în română, una în traducerea oficială şi zic că vreau ceva, orice, un post de suplinitor, un ‘’ceva-acolo’’.
Eu ştiam, desigur, că la franţuji licenţa de litere e de două feluri mari şi late : ‘’Licence en lettres modernes’’ şi ‘’Licence en lettres classiques’’, titulaturi care lipsesc din sistemu’ nostru dar care sînt lesne de decriptat dacă nu cumva eşti de-a dreptul cretin.

Şi mă trezesc, după două săptămâni, că foicele mele erau capsate alături de alte multe foicele mâzgălite cu pixul. Vasăzică o madamă sau madmoazelă îi scria alteia pe un formular de cerere ‘’Veuillez m’indiquer si le diplȏme correspond à une licence en lettres classiques ou modernes’’. O alta îi răspundea pe deasupra că ‘’Nous ne somme pas en mesure d’apprécier le diplȏme, veuillez faire une demande d’équivalence auprès du CIEP’’.

Vasăzică madamele s-au uitat pe adeverinţele mele, pe care scria că am o specializare ‘’ro-fr’’, iar angoasa le-a absorbit. Mi le şi închipui: ‘’Să fie oare une licence en letters moderns ou classiques? Oare româna e limbă clasică sau modernă ? Sau oare e o limbă fictivă ? ‘’ Ce să mai vorbim de înţelepciunea lingvistică, care ne spune că toate limbile romanice sînt variante ale limbii latine, vasăzică chiar şi franceza e o formă de latină, vasăzică il s’agit d’une licence en lettres classiques, cum ar veni…

După episodul clasic vs. modern, iau decizia să fac totuşi o cerere de echivalare la instituţia cu pricina, poate-poate or pricepe că licenţa mea e o licenţă de limbi moderne şi nu clasice. După trei luni în expectativă, primesc, vasăzică, o adeverinţă. Care spune cam aşa : ‘’il s’agit d’une reconnaissance du niveau en non pas d’une équivalence’’ (păi şi normal că-i anormal, vasăzică eu şi Jean-Lucul avem acelaşi nivel chiar dacă licenţa de litere în Ro. e dublă ca nivel de informaţii, de cerniţe ş.a.m.d.).

Vasăzică tot nu-mi foloseşte la nimic, că madamele o să se uite iar la noua hârtie cu un aer de suspiciune extraordinar, chiar şi după ce pe ea va scrie ‘’niveau licence’’. Asta înainte de a se da cu capul de pereţi, de a urla şi de a plânge nervos că nu ştiu, NU ŞTIU şi nimeni de încredere nu le poate spune dacă licenţa mea e o licenţă clasică sau modernă…

0

homeland

Încercare disperată de a-i explica lui A. că nu mănânc fructe de mare. Soldată, desigur, cu un eşec…

-N-ai spus că eşti născută la mare ?

Pentru o secundă chiar am vrut să-i povestesc despre Marea Neagră, despre clima aspră de acolo, despre vegetaţia cenuşie care împânzeşte toată Dobrogea. Despre apa din belşug care nu vindecă pe nimeni, care nu colorează câmpiile, o apă moartă.

Apoi am simţit că e în zadar. Poate că există o lege nescrisă ca oamenii să nu scrie şi să nu povestească vreodată despre acele locuri. Există locuri marcate pe hartă despre care n-ar trebui să vorbim, pentru că prin ele curge o esenţă maladivă greu de înţeles. Esenţă care de altfel se regăseşte în noi toţi, cei născuţi aici…

0

EU

Eu una sînt o persoană de o sinceritate de-a dreptul stupidă de pe urma căreia tot sufăr decepţii cu de-a valma. Trăiesc în Franţa de un an şi încer să promovez aici cum pot cultura şi în special literatura noastră, un fel de muncă de furnică solitară pe care mi-o asum cu cele bune şi mai ales cu căruţa de rele. Ei, dar când tu îmi zici că despre scriitorul X parcă n-ar fi interesant să scriem, ‘’că doar n-a murit încă’’, de parcă numai Moartea îl poate încununa pe artist cu gloria şi cu recunoaşterea care i s-ar cuveni încă de pe-ACUM, mie îmi vine să plâng.
Îmi vine să sap o groapă adâncă şi să sar în ea.
Îmi vine să trăiesc ca un pustnic departe de toţi.
Îmi vine să şterg cu hărnicie fiecare urmă pe care am putut-o lăsa oriunde, şi să mă dau dispărută.
Îmi vine să-mi iau câmpii.
Atât.

Toţi anii ăştia de văicăreli şi de războaie vor trece aiurea, mă vor obosi. La sfârşit voi fi plictisită şi singură, ca de obicei, şi nimic nu va mai conta, şi Moartea o să vină şi pentru mine şi o să mă scalde într-o aureolă de martir pe care eu nu voi da nici măcar doi bani, ca şi scriitorul X, de altfel…

0

Maman la Vermine

Iaca cu ce îi încântă Mirel Bran, corespondentul de la Bucureşti al jurnalului francez ‘Le Monde’ pe stimaţii locuitori ai Hexagonului :

http://www.lemonde.fr/cgi-bin/ACHATS/acheter.cgi?offre=ARCHIVES&type_item=ART_ARCH_30J&objet_id=1178884

Normal, încerc să văd România cu ochii francezului : romi, câini vagabonzi a căror eutanasiere e anticonstituţională, Dracula, tiranul Ceauşescu şi, mai nou, vânătoarea de vrăjitoare. Un tărâm de un exotism extraordinar, care trăieşte după vechi legi ancestrale, într-un timp în care Sacrul şi Profanul îşi dau mâna. Un vis cu parfum de Est…