0

În sfârşit…

… nu se mai copiază la bac. Nu ştiu cine a reuşit – nu ştiu cum – să rărească furtişagul în timpul examenului de bacalaureat. Dar asta e prea puţin important… ceea ce mă sperie sînt reacţiile de după.
Toată lumea acuză comisia că subiectele la română au fost o bătaie de joc.
Zău domnilor (şi doamnelor)?! Abia acum v-a picat fisa că subiectele la limba şi literatura română n-au nicio treabă cu competenţele pe care un absolvent de 12 clase ar trebui să le arate? Să fim serioşi. Subiectele sînt fix pe aceeaşi linie pe care au fost cel puţin în ultimii 4 ani de când am dat şi eu examenul ăsta. Oricine nu este cretin şi a citit măcar pentru bac comentariile gata fabricate ar trebui să ştie că Ştefan Gheorghidiu nu este un personaj dramatic. Dar să terminăm cu lălăiala şi să trecem la consecinţele faptului că la bac nu se mai copiază. Ceea ce se va întâmpla după bacalaureatul de anul ăsta va fi incredibil, năucitor, zdrobitor DE NORMAL (de asta toată lumea o ia razna).
Adică:
1. În sfârşit procentul de promovabilitate al acestui examen va fi unul decent şi nu unul astronomic ca până acum. Toată lumea îi plânge şi îi deplânge pe elevii care (uau!) NU VOR LUA BACUL!!!
DAR! De ce mama naibii trebuie ca toată lumea să ia bacul? De ce? Am o vagă impresie că după ’89 toată lumea fuge de şcolile profesionale. Bine, nu chiar toţi, dar mulţi dintre cei care nu ar trebui să fugă. Există o fobie faţă de tot ceea ce înseamnă eşec şcolar. În ochii celorlalţi este o ruşine imensă să nu-ţi iei examenele. Vorba-aia “n-are şcoală” sau “n-are nici măcar bacul luat”. E o crimă să fii muncitor, lăcătuş, sudor, patiser. Faţă de 80% din tinerii licenţiaţi în tot felul de domenii, restul de 20% la sută care (fir-ar să fie) nu dau la facultate sunt ciumaţi. Mai rău, societatea a întreţinut în toooot acest timp iluzia reuşitei intelectuale, astfel încât acum, când istoria nu se mai repetă, panica este pe măsură. Să ne înţelegem, nu vreau să minimalizez în niciun caz importanţa examenelor şcolare, dar cred că sîntem singura ţară în care se ţin cursuri la facultate fără ca spaţiul pentru a ţine respectivul curs să existe.
2. Facultăţile şi-o vor lua în sfârşit peste nas când nu vor mai găsi cozile specifice la înscrierile pe bază de dosar. Cu ocazia asta vor avea mai puţini bani de la buget şi poate aşa îşi vor deschide porţile şi către studenţii străini a căror prezenţă în universităţile noastre este sublimă dar lipseşte cu desăvârşire.
3. Consecinţă a punctului 2. : Universităţile din România vor fi luate în serios şi în afara graniţelor, astfel încât, cine-ştie, poate pe viitor mai mulţi străini se vor interesa de ţara, limba, literatura şi cultura noastră.
4. Copiii îşi vor îndrepta atenţia şi spre alte meserii care vor fi privite cu seriozitate şi plătite ca atare (cine ştie, poate n-o să mai plătească guvernul firme străine pentru a constru autostrăzi).

Ca să n-o mai lungim, poate o parte din lucruri o să intre în normal, eu o să mă întorc în ţară şi păsărelele o să ciripească în parc din nou, ca acum câţiva ani buni…

Reclame
2

Seară cu G. la cămin

Seara mi-am petrecut-o cu G. pe marginea patului meu de cămin, un pat minuscul în care de multe ori nu încap. Am vorbit pînă dimineaţa despre tot felul de lucruri extrem de inutile care nu vor salva pe nimeni, nici măcar pe noi de noi înşine. Cavaleri medievali, romane populare, Olympique Marseille, plăcintă cu brînză, licenţa mea inexistentă, starea căminelor din Bucureşti. Am încercat să fentez multe întrebări normale pentru care nu găsesc un răspuns, am încercat să-I explic că nimic nu se va schimba vreodată aici, nici măcar o dată cu generaţia mea. I-am explicat că de fapt aşa am fost crescuţi, să le avem pe toate într-un sistem care nu-ţi oferă mare lucru, sau în niciun caz nu ceea ce ar trebui. Cînd ne vom trezi o să fie prea tîrziu, o să avem copiii noştri pe care o să-i creştem la fel.

Mi-a cumpărat un ou Kinder în care am găsit un ştrumf, am spălat ligheane şi ligheane de rufăraie, şosetele lui luuuuungi care nu se mai terminau, pijamalele mele cu vaci şi altele. Am ascultat AC DC, Django Reinhardt, The Do.

Am despicat firul pe toate părţile şi n-am găsit nimic, nimic, nimic.

0

Ro în presa franceză

Azi voiam să ignor complet tămbălăul cu alegerile prezidențiale şi referendumul (aşa cum am ignorat şi alte bombe de-a lungul timpului cum ar fi ziua în care Michael Jackson a trecut în lumea, zice-se a drepților) pentru că şi-aşa toată lumea trîmbițează pe toate canalele şi prin toate ziarele, pe toate străzile şi prin toate sufrageriile şi pe toate liniile telefonice… e o psihoză generală la care de obicei refuz să particip.

A, destest şi gogoşelele cu “politica este o realitate care nu poate fi ignorată, nu putem să fim pasivi, nu putem să ignorăm perspectiva asta”, gogoşică care apare inclusiv în presa culturală. Eu nu sînt pasivă şi nu ignor, dar nici nu sînt pentru inserarea unei opțiuni politice într-un articol a cărui miză ar trebui să fie una neutră.

Trecînd la lucruri mai amuzante, aş fi vrut să scriu despre Moartea lui Bunny Munro de Nick Cave, carte care face ceva vîlvă prin presa culturală internațională şi care a apărut evident şi la noi. Dar după cum e zi de pîine şi circ şi după cum presa la noi în campania asta electorală a cam luat-o razna, am zis să arunc un ochi critic prin presa franceză, aşa, de amuzament, ca o lectură frumoasă de destindere.
Voilà cam ce a apărut azi în presa franceză:

Le Figaro loveşte cu un titlu impresionant: Romînii la urne pentru a ieşi din criză, sub care se derulează o poză superbă cu figura expresivă a preşedintelui Traian Băsescu. Poza ca poza, da’ mie-mi place cum începe articolul: Quel que soit le vainqueur, il héritera d’un cadeau empoisonné : une instabilité politique qui menace de devenir chronique, doublée d’une récession qui a contraint Bucarest à appeler au secours le FMI. Pe scurt, oricine-ai fi tu, viitorul preşedinte al Ro, lucrurile sînt şubrede. Altă chestie care merită punctată, Après plusieurs années de surchauffe, la Roumanie est entrée en récession. Avec une chute du PIB d’environ 8 %, elle est l’un des pays d’Europe de l’Est les plus affectés par la crise. En moins d’un an, le taux de chômage a doublé et, depuis trois mois, grèves et manifestations se multiplient pour dénoncer les restrictions et l’impéritie des élites dirigeantes.
La care un stimabil cornibert scrie în secțiunea de comentarii : Voici encore un exemple des poids morts de l’Union ; Instabilité politique, économie en ruine, population atone après des décénnies de communisme …. comment faire avancer la machine avec de tels partenaires.De toute façon l’entrée massive des derniers membres est une erreur de l’histoire !
Acum eu nu ştiu dacă imaginea asta de țară-aproape-bananieră de la periferia Europei e în vogă în afara granțelor dar CÎCAT ! erreur de l’histoire ? De cînd puii mei sîntem o țărişoară parazitară în UE de care se împiedică marele progres ? Ce puii mei e asta ? Cine e cornibert ăsta ?! Who the fuck is fucking cornibert ?!
Link

În Le Monde avem un articol drăguț care prezintă cîțiva dintre candidații la preşedenție semnat Mirel Bran.
Link

În Libération un articol simpatic cu o poză simpatică şi cu un titlu enervant. Unde puii mei este această Roumanie frappée par la crise cînd eu stau minute în şir la coadă în Carrefour ori de cîte ori mă duc să-mi iau pîine şi altele… HELLOOOOOOOO!!!:
Link
A propos, citiți comentariile că sînt prea simpatice, o să vă apuce, poate, toți dracii…

În Le Nouvel Observateur puteți să citiți despre Le combat des coqs unde les deux coqs sont Traian Băsescu et Mircea Geoană.
Link
Lectură şi nervi plăcuți.

Totuşi întrebarea mea e de ce jurnaliştii lu’ Peşte nu fac o ediție specială în care să pună în discuție totuşi reacțiile astea din presa internațională care sînt STRIDENTE… Bine că cotcodăcesc despre secția de votare din Cucuieții din Deal şi despre autobuzele electorale…
Da, mai bine scriam despre Bunny Munro !

0

Are you shittin’ me tanti Ro.?

Citeam zilele trecute în Cotidianul un articol despre Iliescu.

De fapt despre ce-a mai rămas din el şi despre cum se coc timpuri noi, în care numele lui va fi numai şi numai o amintire.

Nu-mi place politica, am o conştiinţă şi o coloană vertebrală prea puternice dar nu poţi să fugi de inevitabil în cele din urmă.

De ce existenţa acestui personaj îmi tumefiază din cînd în cînd creierul? Pentru că există o dilemă atît de mare, încît de fiecare dată cînd mă gîndesc la ea ajung la concluzia: ‘ţi baţi joc de mine, tanti Ro.?

Episodul 1: Iliescu la teveu într-o zi de decembrie acum cîţiva ani. Imagini din arhive. Iliescu zîmbeşte pînă la urechi şi strînge mîna tovarăşului Ceauşescu, care îl decorează şi zîmbeşte şi el. Ocupînd tot ecranul JVC-ului meu, cei doi păreau identici.

Atenţie!!! Aici se vorbeşte despre Ceauşescul ăla abstract. Imaginea lui este cu greu reconstituită o dată sau de două ori pe an, mulţumită arhivelor şi teveului. De fapt, nu e vorba de Ceauşescu, e vorba de Povestea Ceauşescu (îmi permit să-l numesc aşa de  ori de cîte ori va fi nevoie), pentru că Ceauşescu, pentru mine şi pentru mulţi alţii de vîrsta mea e doar o poveste.

Episodul 2: Iliescu de două ori preşedinte după revoluţie.

Are you shittin’ me, tanti Ro.? Because I think you are.

Cine mama dracului este atît de imbecil încît să vadă un om decorat de Povestea Ceauşescu, să vadă fix acelaşi om la puţină vreme după asta vorbind de democraţie şi să-i dea crezare? Ba să-l numească de DOUĂ ORI “domnu’ preşedinte”!

Are you shittin’ me? Are you? Are you? Are you?

Nu mi-ar fi lehamite dacă n-aş fi trăit un melanj dezgustător de “doamna educatoare” şi reziduuri comuniste care trebuiau epuizate, numit copilărie. (napolitane Cucurucu, gumă Minti, ursuleţi Haribo, ciocolată Kiss cu banane sau căpşune, reviste Bamse)

Şi întrebarea aia tembelă care făcea parte din ciclul celor 5-6 de cultură generala la o vîrstă  fragedă: “Cine-i preşedintele ţării?” “Ion Iliescu!”

So, are you?

Oricum, articolul se încheia absolut divin. Pentru copiii mei, şi Povestea Ceauşescu şi Iliescu vor fi un film la televizor de două ori pe an.