0

Sinistromânia

E bine. Știrea de astăzi cu viermii a căzut ca o mini-bombă atomică. M-a făcut să îmi amintesc de medicina românească din anii nouăzeci. De dispesarele gri, sinistre, umbroase. Cu vopsea verde cu dungă pe pereți. Cu miros de spirt și scaune șubrezite. Cu mese de consultație austere, cu un instrumentar dubios, cu seringile de sticlă înfricoșătoare. Cu fiolele de ampicilină pudră. Nimic prietenos, totul auster dar oarecum natural. Totul serios, de o gravitate absolută. Niciun zâmbet, nicio culoare, nimic care să te apropie sau să te facă curios. Copil fiind, nu știai pe unde să o iei la fugă mai repede, cum să o tai rupând pământul. Cum să-ți mai revii după sedința de tortură.

Același lucru și în școala generală. Asistente scorțoase cu trăsături rigide care te controlau peste tot în cap și pe mâini. Vaccinuri dubioase, picături roz vărsate pe gât care îți ardeau esofagul. Nicio glumă, ferească Sfântul de vreo urmă de dialog. Te înghețau pe veci. Ele și monștrii din copilărie.

Nu știu când s-a pierdul latura umană firească a poporului ăstuia. Mă întreb vag dacă am avut-o vreodată. Dacă nu domină frica și melodama atunci cu siguranță domină asprimea. Dar un echilibru firesc și uman, niciodată. Poate că istoric vorbind nici nu existăm ca popor.  Poate că singura epoca greșit civilizatoare a fost comunismul. Pe ruinele lui triste, prin cartierele de blocuri muncitorești, printre aleile betonate ne jucăm de-a Occidentul. De la înălțimea artificială a unui etaj, într-un oraș crucificat pe veci (cel puțin estetic) în epoca aia, ne îngrozim. În trailerul de la Sieranevada, e o scenă în care, în mijlocul unei altercații, un personaj se întreabă retoric dacă a cerut cineva blocuri.

Nimeni nu a cerut blocuri. Nimeni nu a cerut spitale austere. Nimeni nu a cerut garderobe plictisitoare și păr permanent. Nimeni nu a cerut minimalismul comunist. Absolut nimeni. După cum absolut nimeni nu a venit cu o alternativă. Nimeni nu a expus o idee sau un plan diferit. Nimeni nu a creat altceva. Sute și sute de ani de-acum încolo, copii, nepoții și strănepoții noștri vor continua pur și simplu pe același decor. Greu de crezut că cineva va schimba ceva. Vreodată.

 

Reclame
5

Universitare din ce in ce mai tragice

Cred că în trei ani de facultate am dat la examene cam pentru două facultăţi. Da, e oarecum întemeiat dacă mă gîndesc la faimoasa “dublă specializare” cu care o să mi se ştampileze fițuica la sfîrşit de iunie. G. mi-a zis că în Franța cînd vrei să faci “litere” faci numai literatură şi lingvistică franceză. Opțional îți mai alegi tu o oră pe săptămînă timp de un semestru o altă limbă. Dacă vrei să studiezi pe bune altă limbă străină te duci la limbi străine. Ceea ce mi se pare normal. La noi se practică o struțo-cămilă datînd cred că din secolul trecut, fără ca nimeni să-şi pună problema că totuşi cercetările, atît în domeniul lingvisticii cît şi al literaturii evoluează. Se numeşte progres ştiințific. Apar tot soiul de chestii, se schimbă o grămadă de lucruri. Apar discipline noi, gramaticile sînt din ce în ce mai stufoase, turnurile de beletristică se înalţă şi ele, în puii mei, încît la un momentdat devine IMPOSIBIL să mai lucrezi pe o mie de fronturi. În mod magic, pentru copiii care termină acum anul I la Litere în Bucureşti, materia s-a redus drastic. Acum eu sper că s-a redus cu conştiinţa faptului că da, este prea mult, şi nu din rațiuni de ordin “avem 300 de studenţi în an şi nu avem cum să le asigurăm spațiul necesar pt a zace cîte 10 ore pe zi în facultate la cursuri”.

Dar dincolo de rahatul ăsta imens (căci trebuie să fii nebun să spui că lucrurile nu put rău rău dar rău de tot în sistemul universitar) stau eu şi mă gîndesc aşa… cine o să-mi facă şi mie dreptate? Că am stat cu zecile de ore în facultatea aia la cursuri inutile prezidate de oameni care n-au nicio treabă cu vocaţia de dascăl. Nici poveste, nu vreau să fiu luată în brațe şi legănată, dar eu chiar cred că a fi profesor înseamă ceva mai mult decît să stai la catedră şi să vorbeşti în continuu timp de două ore, după care să ieşi din transă, să te ridici şi să pleci.

Dar amuzant este că şi ei recunosc asta. Nu o să uit cum decanul, simabilul domn Papadima a venit să ne prezinte ofertele de master spunînd că ceea ce nu găsim la alte universităţi din ţară şi găsim la Bucureşti sînt cei mai buni specialişti. După 3 ani de amețeală în pepiniera specialiştilor eu vreau să mai cunosc şi profesori.

Şi totuşi ziceam eu, cine naiba o să facă dreptate? E clar că nimeni. Chiar nu vreau să fiu martirizată, nu am nici măcar pretenția că cineva exterior sistemului ar putea înţelege drama asta a mea (dacă nici ăia dinăuntru n-o resimt e clar că alienarea e singular şi răsfrîntă numai asupra mea).

Tot ce vreau eu acum, dar e pe bune singura chestier pe care mi-o doresc la modul dement-bolnav e ca lucrurile să se schimbe. Cred că m-ar durea rău de tot să ştiu că toți copiii ăştia care sînt mici acum o să treacă prin tot rahatul ăsta cînd o să se facă mai mărişori. Nu mai vreau cămine de cîcat în care trebuie să îţi împarţi camera cu necunoscuți şi cu paraziți cu multe picioare. Nu mai vreau o facultate bătrînă şi obosită plină de specialişti. Specialiştii să-şi facă treaba lor de specialişti şi să scrie cărțile pe care trebuie să le scrie. Vreau un campus universitar de bun simţ, nu un rahat împrăştiat prin tot Bucureştiul. Vreau să existe o minimă grijă pentru studenții ăştia amărîţi, mulţi dintre ei sînt nişte copii plecați pentru prima dată de-acasă… cine dracu’ îşi închipuie că o fi aşa uşor nu ştiu… Şi toate astea le vreau pentru generațiile care or veni, aşa cum şi alții le-au vrut pentru mine dar na, uite că n-am avut parte…