2

Despre filmele speciale

cool
Doar ce am văzut Synecdoche, New York şi asta numai pentru că într-un interval de timp relativ scurt mi-a fost recomandat de patru persoane (foarte!) diferite, chestie care m-a făcut un pic curioasă.
Un film foarte frumos despre derizoriu existenţei.
Super paradoxal (chiar simt nevoia să mă psihanalizez in public) : tot timpul filmului aveam în cap un mic scurtcircuit care lansa un fel de voce a conştiinţei. Vocea aia îmi repeta mereu că e doar un film. Cred că în timp ce-l urmăream, în capul meu rula involutar making-of-ul.
Da, ştiu, e foarte naşpa venind din partea mea.
Nu, nu m-a atins în niciun fel. Nu m-a impresionat şi nu m-a emoţionat şi ceea ce e şi mai trist (mai ales pentru fanii mei, haha!) e că nici măcar n-am plîns. Lucru care poate fi privit ca o chestie naşpa, sau ca o chestie absolut stunning. Eu prefer a doua variantă.
De ce n-am avut, şi de ce sînt absolut convinsă că nu voi avea vreodată o reacţie în faţa filmului ăstuia? Pentru că e vorba despre nişte idei care s-au sedimentat extraordinar de bine în conştiinţa mea lately. Ba chiar atît de bine, încît o vizualizare a lor într-o formă mai mult sau mai puţin articulată a ajuns să nu însemne nimic.
Este mult prea simplu.
Vine o vreme în care te aşezi în faţa unei oglinzii şi imaginea chipului tău nu-ţi mai excită niciun stimul.

Dincolo de asta, cînd am aflat că s-a anulat Depeche, concert la care luasem decizia de a nu participa- tîrîndu-mi săndăluţele în Constanţa fără pic de resentiment- mai mai că eram gata-gata să încep să cred in a interventionist God. But it didn’t happen.

Şi pentru cei pe care-i framîntă încă motivul pentru care mie îmi place Pamuk, am o surpriză:
“Mă numesc Roşu“, a scriitorului turc Orhan Pamuk, este o carte serioasă, fără umor.

Şi nici măcar n-am zis-o eu. Mai vreţi argumente?