0

Sistemul m-a învins – criză de cititor

Ieri plimbîndu-mă aiurea prin Carrefour abia am reuşit să mă abţin şi să nu-mi cumpăr măcar o carte d-asta à la mode, gen Dan Brown sau Anne Rice sau John Saul sau mai noile prostioare cu vampiri care apar ca ciupercile după ploaie. De fapt simt o nevoie teribilă să mai citesc şi altceva, altceva mai light, să mă simt şi eu om. Am senzaţia că facultatea asta m-a pervertit într-asemenea hal încît nu mai pot citi niciun rînd fără să fac o mie de conexiuni, fără să mă gîndesc la influenţe, fără să contextualizez şi fără să văd o mie de alegorii, metafore, simboluri care parcă mă aşteaptă pe mine să le decriptez. Ce porcărie! Şi toate astea cui folosesc pînă la urmă? Ciudaţilor care fac o pasiune din asta… Şi nici măcar lor, pentru că dacă te detaşezi şi încerci să priveşti de undeva de sus demersul ăsta o să vezi limitele absurdului care de-abia mai fac faţă… Unde naiba e simpa plăcere de a citi o carte (care nu tre’ să fie neapărat Curteanul lui Castiglone sau alte bijuterii care te solicită intelectual pînă la epuizare)?! Unde e satisfacţia aia de final care să te facă să simţi că ai cîştigat ceva după ce ai dat de coperta a patra? Nici nu mai ştiu de cînd n-am mai simţit pe bune toate astea. Mai grav e că mă paşte o criză urîtă gîndindu-mă că niciodată n-o să mă mai pot detaşa de bagajul ăsta de cunoştinţe care mi-au agresat naivitatea mea de cititor pînă cînd au pulverizat-o de tot. Vina mea că am ales să rămîn.
Sistemul m-a învins, în sfîrşit, şi pe mine. Azi mă duc să serbez ultima zi în care mai calc la cursuri ca student. După-aia mă duc în Carrefour să mai dau o şansă cărţuliilor groase care se citesc repede. Adică de fapt să-mi mai dau mie o şansă.

Reclame
0

„pop-culture”

ce ma enerveaza asta cu „pop-culture”.
pop-culture = chestii pop-ulare consumate cu multa placere de pop-or.
fie ca e freud, kfc, blecher (man, este incredibil cit de „pop-culture” e mai nou max blecher. cred ca intr-o zin cineva ar trebui sa faca o analiza a mutatiilor „pop-culturiï” si sa-mi explice ce cataclisme s-au peterecut in creierii maselor, astfel incit l-au transformat pe blecher intr-un icon), south park, friends, diablo, esarfe colorate si orice vreti voi, e „pop-culture”.
„pop-culture” e peste tot.
„pop-culture” rulz the world si nicio revolutie nu o sa zdruncine vreodata regimu’ asta.
de la restaurantu’ ala teribil dintre unirii si universitate, „sheriff’s” cred, cu un cowboy de doua ori cit mine spinzurat desupra, pina la baruletzul din constanta care se cheama „doors” si deasupra caruia vegheaza ceea ce pare a fi un cap stilizat al lui jim morrison.
the end, ca am obosit sa scriu despre „pop-culture”, fiecare fraza e un efort supraomenesc.
mi se pare ca pur si simplu sint sufocata de cultura asta impestritzata care ma invadeaza.
urasc referentii culturali. sint atit de seci si mereu ma gindesc la ei ca la un castron mic de portzelan plin cu coji de seminte.

1

soup du jour?!

5305_small2.jpg

cred ca e prima carte de un autor japonez pe care o citesc. 55% m-as repezi sa zic ca o sa fie
si ultima.
              cartea cu pricina e o reteta de succes pentru publicul larg. un fel de tacerea mieilor,
in care avem de-a face cu exact aceeasi relatie ciudata si inexplicabila intre criminal si asistent.
frank e un criminal in serie, psihopat. povestea vietii lui o puteti citi in ultimele 4 pagini ale cartii.
acesta interactioneaza cu kenji, kenji asista la o crima mai putin sangeroasa.

de ce mai putin sangeroasa, pentru
ca in primul rand nu curge sange. pentru ca frank e specializat in tot felul de tehnici obscure, pornind de la hipnoza
pana la ‘cum sa tai gatul cuiva fara sa tasneasca sangele’.

cartea e construita pe schema clasica echilibru-dezechilibru-echilibru. amestecata desigur cu o analiza psihologica
subtila a criminalului, toate astea aruncate (exact ca intr-o supa) in japonia moderna.
de ce e naspa cartea asta? pentru ca e plictisitoare si repetitiva. si mai ales pentru ca nici macar nu se foloseste
de efectul-soc. ar fi fost de mii de ori mai bine, dupa parerea mea.
si cum si-asa thrillerele psihologice sint 100% incadrate in tipologii, nu pot sa zic ca m-a surprins in vreun fel.
acum multi ani imi placea john saul. de stephen king nu am putut sa citesc nimic. cred ca e o lege nescrisa pe undeva,
ca daca apuci sa-ti placa unu’ din astia doi, celalalt e imposibil de abordat.
oricum, aici e alta mancare de peste, chiar o supa chinezeasca as putea sa zic.
cam asa mi-am pierdut eu dupa-amiaza. cu cartea asta inconsistenta.