0

Ce contează

Până la urmă nu prea mai contează. Nu prea contează cât urăști jobul la care te duci zilnic din nevoie și care nu se pupă cu ce trebuia să fie de fapt. Nu prea contează că nu prea mai ai bani la sfârșit de lună, și uneori nici pe la jumătatea ei. Ce contează că e o zi proastă, în care pur și simplu te simți rău, ai crampe, ți-e frică… Ce contează ca metroul de la ora șase e ca un balaur hămesit, gata să te halească pe nemestecate, pe tine și pe înca câteva sute de mii de oameni… Nu prea e așa de important. După cum nu contează nici fricile tale. Fricile mici de furnică. Că X trebuie să fie bine, ca Y trebuie să fie ok chiar dacă nu mai vorbești cu ei. Că ți-ai dori ca și fata de lângă tine care turuie le telefon să își găsească pe cineva care să-i scrie licența aia în trei zile. Dă-o dracului de licență… Eu am scris una și am mai scris și două dizertații după, și nu am ajuns pe un piedestal al scării meritocratice. Locul ăla e gol. Să se descurce, să fie totul ok. Să dea, să își ia diploma.

Iar restul? Oamenii fără case, oamenii străzii, oamenii singuri, oamenii singuri-cuc care își duc povara propriilor decizii și a propriilor atitudini în anumite situații. Lumea e plină-ochi de oameni nefericiți, frustrați, stresați. Ce mai contează când pe ei nimeni nu-i mai salvează. Nici măcar banalii țânțari nu vor scăpa anul acesta de insecticidele primăriei. Se vor topi pe toată perioada verii, iar cântecul lor enervant și gâlma roșiatică de pe picior nu vor mai face parte din realitatea noastră.

Ce mai contează? Se întâmplă lucruri bizare în lume, oamenii fug de război dar războiul e atât de departe de nervurile propriului meu creier, încât, deși real, el nu există. După cum nu mai există derivate precum curajul sau eroismul.

Și faptul că azi te-a durut capul? Un fleac… Și fricile? Frica de moarte și de viață și de eșec sau de singuratate? Sau frica de neputință? Irelevant, cu toții suntem aruncați în aceleași frici.

Și cearcănele, oboseala, și seara asta urâtă pe fotoliu, încercând să inventezi o ieșire, să coci un plan, unul câștigător, măcar seara asta de-ar conta cu adevărat, de-ar fi singura seară care ar conta pe bune…

 

0

Le Renard

Il faisait chaud et nous étions partis pour un barbecue au bord de la mer. On n’avait pas tous des voitures donc c’était un vrai défit de transporter les casseroles, les légumes, la viande et les couvertures. N’empêche,nous nous somme débrouillés ensemble, comme d’habitude, à l’aide d’un taxi ou d’un bus qui éventuellement passait par cet endroit bizarre.
Très loin, vers la fin de la bande de terre qui sépare la mer du lac Siutghiol, nous nous arrêtâmes devant L’Auberge des Pirates (devenu entre temps un hôtel à un moment donné et qui sait quoi aujourd’hui) pour le grand regroupement. Armés de tongs, des maillots de bain et des chapeaux de paille, sans oublier les cabas et les sacs pleins à craquer nos entrâmes dans la steppe grise et sèche. Nous nous installâmes enfin, après des longues et ridicules disputes, derrière un petit arbuste bleuâtre en lâchant le bordel sur le sable. Quelques filles se jetèrent directement dans l’eau, sans enlever leurs robes à fleurs. Les garçons préparèrent le barbecue dégoutés, en les regardant se baigner. Tout était décalé, comme une fête foraine bruyante au milieu d’un désert atypique. Le soir arriva tard et nous trouva en train de griller des champignons sur les restes de braise qui brillaient à peine. Un renard s’éloigna de nous, en courant vers les buissons. Petit et sale, d’une couleur grisâtre comme le reste du décor, il disparaîtra dans la pénombre. Aujourd’hui je me souviens de son regard foudroyant, perdu, de bête poursuivie qui ne veut qu’échapper le plus vite possible au chasseur. Les années se sont écoulées et le petit renard reste encore dans un coin de ma tête. Son image me hantera toujours, jusqu’à la grande et tellement attendue FIN.

2

Am plecat la Bucureşti

Mă simt atît de ciudat de cîteva zile… asta îi povesteam lui G. într-un mail lung şi plîngăcios, d’une part je suis méga triste et fachée contre le systeme, d’autre part je plane…

Nici nu ştiu cum se împacă astea două, sînt două lumi care fac cu schimbul în capul meu, una reală şi mizerabilă, alta total opusă. Nici nu ştiu de ce trebuie să scriu asta aici şi acum pentru că nu înseamnă nimic… e doar ceva ucigător de intim…

De multe ori mă gîndesc la asta, la tot felul de descrieri ale universurilor intime pe bloguri, prin cărți, la telefon. E ceva bolnăvicios în manifestațiile de genul ăsta. E ceva bolnăvicios şi în textul ăsta. Nu sînt sigură că există un prag dincolo de care toate astea se transformă, din simple pulsiuni intime care miros a interzis în artă de consum. Şi e ciudat, pentru că înțeleg nevoia asta de a exterioriza intimitatea, de a o pune în lumina reflectoarelor, nu neapărat prin formă (pentru că poți să scrii năucitor de delicat despre asta) cît prin actul în sine. Cînd scrii despre ceva înseamnă că cineva va citi asta. Altcineva. Alți oameni care au universul lor propriu subiectiv, intim şi aşa mai departe.

Poate că e inconştient un act comparatist. Să citim despre cutele pe care cearceaful le face în patul lui X pentru a ne gîndi la cutele pe care cearceaful le face în patul nostru. Ce ne apropie, ce ne diferențiază… Iar X, X povesteşte toate astea pentru că este orbit de impresia că ceea ce trăieşte el este unic, irepetabil, inedit, ideal. Nu dragă X. Fiecare pat din această lume are cutele lui… doar că nu există cite un text pentru fiecare pat.

Din păcate sau din fericire… nu ştiu…