0

Românismele

Îmi plac de mor românismele. Chițibușelile. Felul în care știm să facem din rahat bici. E chiar o constantă cu care ne mândrim. Păi cum, nu suntem noi în stare să ne descurcăm în orice situație? Dincolo de șpăguța, piluța, prieteșugul și înțelegerile bilaterale netransparente, mai sunt și secvențele de las-o că merge și așa.

Cum? Nu ați aflat încă? Românul se pricepe la de toate. Știe el mai bine. Și cum să își ridice casă singur, și cum să își sudeze, și cum să își niveleze. Și să zugrăvească, și să își amenajeze interiorul și exteriorul, și să își schimbe geamurile și așa mai departe. El, cu mânuța lui, le face pe toate. Pentru că ori nu are fonduri, ori e zgârcit, ori e incredibil de priceput. Oricare ar fi cauza, emisiuni de tip Survivor ar fi trebuit să se nască aici, pe acest picior de plai. Nu se poate altfel.

Cum, nu ați auzit de cazuri celebre în care fiecare face ce vrea în bătătura lui? Ridicăm cotețe, ridicăm palate pe nisipuri mișcătoare, facem noi o schemă și ne iese. Cine sunt fraierii ăia care au inventat autorizații și proiecte pe care se dau bani? N-avem bani, ca țiganii nu putem să stăm.

Dacă aș fi de stânga aș spune da, da, iată câtă umilință! Să pui sărmanii să trăiască în condiții mizere penru că nu au bani de acte și aprobări și alte rahaturi. Inadmisibil!

Dacă aș fi de dreapta aș spune stai așa, nene. N-ai bani, dar un creier ai. Nu te poți folosi de el ca să vezi cum poți să îi obții înaite să calci în picioare niște legi? Inadmisibil!

Este, totuși, o temă de filosofie mult prea complexă.

Dar să mai avansăm în fenomen. O știți pe aia în care cumpărăm ceva stricat și îl reparăm noi? Ei, cum nu o știți? E situația aia clasică. Găsesc un rahat stricat, dau banii pe el, îl repar eu (normal, v-am explicat doar că pot să fac absolut de toate) și apoi mă mândresc. Păi numai fraierii îl cumpără nou. Eu am dat pe el mai nimic și ia uite. Sunt cel mai tare. Nu contează că rahatul face poc a doua zi.

O știți pe aia în care improvizăm singuri instalațiile sanitare, țevile de gaz, caloriferele și ne bubuie casa? Și apoi neapărat ne plângem că nu se mai găsesc meseriași pe nicăieri. Cum așa, nu se găsesc meseriași pe nicăieri? Nu mai găsești un sudor bun, un zugrav bun, un lăcătuș ceva? Dar eu credeam că ei există veșnic și că cei mai buni se află chiar în tine!! G-r-a-t-i-s!

In fine, azi m-au ucis niște oameni care și-au închis o terasă cu un panou dubios de plexiglas. Au dat doar 65 de lei pe el, au muncit singuri și acum nu îi mai văd nici vecinii și nici nu îi mai trage curentul. Minunat, strașnică afacere. Ieșeau și mai ieftin dacă puneau o bășică de porc. Eventual crescut la ei în bătătură.

Păi nu?

2

Dramă

Mă gândeam acum, stând pe salteaua care până mâine dimineaţă se va dezumfla, zdrobindu-mi oasele, că am abandonat cu totul literatura anglo-saxonă. Am goluri imense, hăuri de-a dreptul cam în toate domeniile, dar de englezi, germani, nordici, americani m-am îndepărtat cu bună ştiinţă şi fără să-mi pese.
Ce-i drept, orice literat, filolog, scriitor sau hibrid nedesăvârşit ca mine alege, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, să se formeze ori pe filiera anglo-saxonă ori pe cea romanică. Nu-i pun la socoteală pe ceilalţi care aleg altceva, ei sînt exotici şi trebuie să rămână aşa.
Totuşi, de câţiva ani buni sînt total pierdută. Cred că am o engleză de baltă pe care de fapt n-am vorbit-o niciodată pentru că nu mi-a păsat. Germană nu ştiu absolut deloc. Nimic, nimic, nimic… un gol enorm, un sentiment de frustrare absolut ori de câte ori mă gândesc la această limbă şi la această cultură. Nu am nici timpul, nici energia necesară să mă apuc s-o învăţ. Numai gândul că aş putea ‘’să mă apuc’’ de germană mă umple de o ruşine şi de un ridicol grozav(e)… Germana nu o începi la 23 de ani…
Pe de altă pare mă înnebuneşte gândul că citesc traduceri. Ar trebui să-i dau un brânci în cea mai mare viteză, pentru că altfel mi se deşiră mintea…
Am fost, de fapt, o fetiţă comodă. Am ales franceza. Acum mă voi tâmpi de tot, petit-dejunând pe terasă ‘’ un chocolat chaud et un pain au chocolat s’il vous plaît’’. N-o să fiu gravă şi serioasă, o să fiu doar uşoară ca un fulg, cu un accent de franţuzoaică care o să calce în picioare limba mea maternă. Şi cam atât…

0

Maman la Vermine

Iaca cu ce îi încântă Mirel Bran, corespondentul de la Bucureşti al jurnalului francez ‘Le Monde’ pe stimaţii locuitori ai Hexagonului :

http://www.lemonde.fr/cgi-bin/ACHATS/acheter.cgi?offre=ARCHIVES&type_item=ART_ARCH_30J&objet_id=1178884

Normal, încerc să văd România cu ochii francezului : romi, câini vagabonzi a căror eutanasiere e anticonstituţională, Dracula, tiranul Ceauşescu şi, mai nou, vânătoarea de vrăjitoare. Un tărâm de un exotism extraordinar, care trăieşte după vechi legi ancestrale, într-un timp în care Sacrul şi Profanul îşi dau mâna. Un vis cu parfum de Est…

1

Nelinişti lexicologice

Marţi am examenele de licenţă. Inutil să precizez cum stau cu moralu’. Dar înainte de ziua de marţi, când voi fi probabil un cadavru ambulant, daţi-mi voie să vă prezint câteva din enigmele găsite prin cărţile incluse în bibliografie pentru modului grozav numit LRC, aka limba română contemporana.

Înainte de asta o să mă dau de gol cu o superinformaţie: parcursul meu universitar la materiile astea a fost unul… hmm aproape catastrofal. Pentru că n-am nicio treabă cu noua gramatică şi pentru că cursurile de lingvistică au fost absolut incolore, inodore, insipide, dezastruos de groaznice, moartea pasiunii şi a pedagogiei . Dar cred că cel mai trist e faptul că academicienii-profesori habar n-au cum să câştige interesul studentului. Oh nu. Ce ziceam deci? Nasol.

Revenind la chestiile dubioase să rezumăm o idee dintr-o lucrare intitulată Limba română contemporană. Lexicul. (Angela Bidu-Vrânceanu, Narcisa Forăscu).
Capitolul omonime, subcapitolul omonimie tolerată. Avem clasicele de la clasa a cincea citire: omonime care flexionează diferit la plural. Exemplu: bandă-benzi-bande/ corn-cornuri-coarne/ cap-capete-capi. La astea se adaugă o chestier dubioasă: sare (de bucătărie)-defectiv- săruri (chimice). Eu în turbarea mea mă întreb şi acum cum puiii mei sânt astea omonime. Am I dreaming? Iaca condiţiile omonimiei, subliniate cu o mie de carioci şi scrise pe toate post-iturile posibile. 1. Grafie identică. 2. Lipsa oricărei seme comune. Pe scurt nu tre’ să aibă nimic în comun.
Dar câcat! Nu este sarea de bucătărie o sare chimică prelucrată? Deci unde este omonimia? Unde? Unde unde unde unde unde?

Tot din fineţuri d-astea: mă întreb dacă nu cumva fluturaş se cam neutralizează. Cică sufixele diminutivale au ca principală tuşă semantică caaaantitatea. Spuneţi-I volum, cum vreţi voi. Dar un future e de la sine mic. În plus întotdeauna îl asociem cu tot felul de seme (handicapate şi inventate de mine ) [+ gingaş] [+ fragil] [+minion]. Nu-I aşa? Deci ori că zic fluture, ori că zic fluturaş, schimbarea cantitativă e foarte mică spre 0. Diferenţa e doar de context. Dacă scriu o lucrare ştiinţifică despre fluturi n-o să-I numesc fluturaşi. În rest, rahat. A propos de realităţi extralingvistice. Un băiat e un băiat. Un băieţel e mai mic decât un băiat. Un fluture nu prea e mai mare decât un fluturaş, deşi ar trebui să fie. Poate doar dacă o fi Queen Alexandra’s Birdwing (google it up).

Ambiguităţi de rahat pe care le urăsc. Licenţă, da?