0

Me feat. Marin Sorescu

Lettres de la chambre d ‘à coté

Je ne peux qu ‘écrire sur toi avec ta main.

C’est une façon de te garder devant mes yeux

à l’intérieur du cadre immense de neige semblable à un mur

sur lequel nos pensées d’hiver skient.

Dans la foulée t’as aperçu parmi les dunes un chasseur.

Premièrement son fusil tendu- il était en train de tirer sur un

flocon de neige.

Un éclatement, et l’hiver en elle-même s’est écroulée des cieux

en l’enterrant de neige.

Les arbres, semblait-il, étaient partis eux aussi afin de traquer le Baragan.

(Baragan– région où les tempêtes de neige se rassemblent.

Ceci est la traduction du kiptchak.

Non, je ne suis pas couman mais telle est la traduction de mon ami turc, Youssouf)

Nous voilà donc perdus dans le désert blanc, que tas, en fait, engendré.

T’as tellement voulu qu’il neige, tu savais que le phénomène dépend de

ta concentration… et tu t’est trop concentré !

Maintenant ça ne s’arrête plus.

La rougeur de tes joues teint le paysage. T’as de la fièvre?

Non, mais j’veux colorer le paysage.

Vaut mieux utiliser ton rouge à lèvres.

Toi, t’est faite pour être gardée dans un château pendant un tel hiver,

des cloches rattachées aux flocons.

Que je vienne chez toi dans une luge tirée par les cerfs,

Que je monte dans ton boudoir sur une stalagmite immense,

Monter et descendre car ça glisse,

Essayer à nouveau jusqu’à ce que tu me jettes des éperons

pour que je sculpte le monolithe et pour que je le domine,

afin d’arriver tout en haut, une fleur de glace à la main.

Où est ta fenêtre? Pour que je puisse y planter cette fleur de glace.

Et que t’exclames Ah, j’adore les fleurs de glace ! Où l’as-tu trouvée?

Viens un peu dehors.

Où ça, dehors à nouveau? Dans la neige? Dans le train à nouveau, aux wagons mal chauffés?

Moi, je suis un homme d’intérieur.

Je ne suis qu’âme et l’âme est conçu de cette façon.

Je suis un homme de boudoir, de paresse parmi les coussins,

parmi les livres, parmi les rouges à lèvres…

tout ce qui peut dégager de la chaleur humaine et de l’intimité.

Mets-moi assis à une table dans un resto avec une dizaine de gars autour qui me regardent,

et je resterai pétrifié.

Je n’ai rien à te dire, c’est comme si on ne se connaissait plus

Tu anticipes le début de ma nervosité grâce au tremblement des doigts

grâce aux spasmes des coins des yeux.

Et je te dis Allons-y !

?

Dans le château. J’en connaît un, mais on n’y arrive que par une luge tirée par les cerfs.

On est toujours dans le train? Eh ben oui.

2

Dramă

Mă gândeam acum, stând pe salteaua care până mâine dimineaţă se va dezumfla, zdrobindu-mi oasele, că am abandonat cu totul literatura anglo-saxonă. Am goluri imense, hăuri de-a dreptul cam în toate domeniile, dar de englezi, germani, nordici, americani m-am îndepărtat cu bună ştiinţă şi fără să-mi pese.
Ce-i drept, orice literat, filolog, scriitor sau hibrid nedesăvârşit ca mine alege, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, să se formeze ori pe filiera anglo-saxonă ori pe cea romanică. Nu-i pun la socoteală pe ceilalţi care aleg altceva, ei sînt exotici şi trebuie să rămână aşa.
Totuşi, de câţiva ani buni sînt total pierdută. Cred că am o engleză de baltă pe care de fapt n-am vorbit-o niciodată pentru că nu mi-a păsat. Germană nu ştiu absolut deloc. Nimic, nimic, nimic… un gol enorm, un sentiment de frustrare absolut ori de câte ori mă gândesc la această limbă şi la această cultură. Nu am nici timpul, nici energia necesară să mă apuc s-o învăţ. Numai gândul că aş putea ‘’să mă apuc’’ de germană mă umple de o ruşine şi de un ridicol grozav(e)… Germana nu o începi la 23 de ani…
Pe de altă pare mă înnebuneşte gândul că citesc traduceri. Ar trebui să-i dau un brânci în cea mai mare viteză, pentru că altfel mi se deşiră mintea…
Am fost, de fapt, o fetiţă comodă. Am ales franceza. Acum mă voi tâmpi de tot, petit-dejunând pe terasă ‘’ un chocolat chaud et un pain au chocolat s’il vous plaît’’. N-o să fiu gravă şi serioasă, o să fiu doar uşoară ca un fulg, cu un accent de franţuzoaică care o să calce în picioare limba mea maternă. Şi cam atât…

0

Lecturi şi alte chestii

Stau eu şi mă gîndesc, în timp ce mă rog să termin totuşi facultatea vara asta şi nu la iarnă, la sacii de cărți pe care-i am acasă şi din care n-am citit nici măcar jumătate. Tot felul de cărţi uitate prin rafturi, încoțopenite acolo doar ca să nu fie duse la anticariat, adunătoare de praf şi acarieni. Majoritatea literatură română, căci maica-mea a strîns ca un hîrciog harnic tot ce-a putut. O grămadă de scriitori interbelici pe care nimeni nu-i mai citeşte azi, poate doar studenţii de la Litere, d-ăştia ca mine care cică ar trebui să privească altfel problema literaturii, bla bla. Mă mai gîndesc şi la anii în care au apărut cărţile respective, în care toți autorii ăştia chiar erau la modă, chiar erau citiți. Cum o fi fost oare cînd a apărut Toate pânzele sus! ? Citesc pe net tot felul de mărturii ale nostalgicilor din vremurile alea, despre cum citeau ei nu ştiu ce cărți de Ioana Postelnicu (cine naiba a mai citit în ultima vreme o carte de Ioana Postelnicu? Cred că n-am auzit niciodată numele ăsta rostit pe viu) sau de Ileana Vulpescu (chiar maica-mea m-a bătut la cap toată vara, văzînd că o luasem la pas cu Cella Serghi, să citesc Arta Conversației, că e cartea ei de suflet, că a citit-o într-o noapte, etc. )

Eu cred că toți scriitorii ăştia uitați prin biblioteci ar trebui recitiți, revalorificați. Mai cred şi că ar trebui reeditate multe cărți, că ar trebui traduşi odată toți sacii ăştia de cărţi (multe din cărți sînt chiar mişto), că ar trebui integrați în circuitul universal. Poate aşa o să sa se spulbere şi mitul că avem o literatură minoră. Mă deranjează circuitu’ ăsta închis, mă deranjează că încă nu există profesionalism, că pe prea puțini preocupă problema literaturii române în context universal, şi chiar şi-atunci cînd mai răsare cîte unul e imposibil să nu se lovească de sobrietatea academică dusă cîteodată la extreme. Nu mai vorbesc de studenții de la Litere care sînt nişte moluşte şi care nu au şi nici nu vor avea vreodată o viziune macro… ce-i drept nici nu eşti format în sensul ăsta, deci na… sîntem încă departe.

1

scurtă lecţie (?) de morfo-sintaxă română

O să trec peste părerea mea sinceră în ceea ce priveşte noua gramatică a academiei. Da, multe chestii mi se par trase de păr dar mă rog. Nu despre asta e vorba în cele ce urmează mai jos. Ci despre felul în care sînt complet incapabilă cîteodată (mai des aşa ) de a lămuri un străin cu privire la reguli banale de combinare a cuvintelor în dulcea noastră limbă. Nici nu e de ignorant faptul că lingvistica mă cam depăşeşte de multe ori.

So, într-una din discuţiile mele nocturne şi evident intelectuale cu G., aşa, ca între chipurile filologi, ajungem noi şi la subiectul “conjunctivul în limba română”. Ce-I cu el, de ce, cum se formează… explic eu cum se formează, traduc şi din gramatică teoria despre acest minunat timp, îi zic lui G. că-mi e foarte greu să mă concentrez la toată teoria asta dementă ţinând cont de faptul că pentru mine vorbitul în română cel puţin e un automatism (adica rahat, de cîte ori în această viaţă mi-am pus problema “dar vai, oare cel fel de acţiuni exprimăm noi cu ajutorul conjunctivului?). Inevitabil el îmi scoate un verb dintr-o frază, cred că era “să citesc” şi mă întreabă care-I echivalentul în franceză. Eu îi zic că dat fiind faptul că franceza nu are un conjunctiv trebuie să adaptată toată fraza la sintaxa franceză şi în funcţie de ea traduci printr-un timp anume care să se potrivească. Bineînţeles de-aici începe şi balamucul. Ca de exemplu de ce fraza “nu există cărţi pe care să nu le fi citit pînă acum” se traduce prin “il n’y a pas des livres que je n’ai pas encore lu” adica de ce, de ce nu pot să folosesc perfectul compus şi în română? Adică totuşi cum ar suna o frază de genul “nu există cărţi pe care nu le-am citit pînă acum” ?

Mă rog, am luat-o eu prin învăluire într-un mod oligofren zicînd că de fapt cînd zic că “nu există carţi pe care să nu le fi citit pînă acum” de fapt vreau să zic că e puţin probabil să existe şi îi zic că il est peu probable+ subj c’est la regle chez toi.
De-aici şi explicaţia mea că le subjonctif din franceză e un fel de conjunctiv la noi. Adică oricum în majoritatea cazurilor aşa funcţionează. Deşi TOTUŞI ceva e prost în raţionamentul meu de mai sus.

Deci da, concluzia o ştim cu toţii, sînt complet pe dinafară… şi nici n-aţi văzut/auzit încă tot…