0

VREAU!

să alerg pînă la gară, să mă urc în primu’ tren care pleacă şi să mă duuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuc… oriunde mai puţin Bucureşti, într-un alt oraş, cît mai departe de-aici… vreau să plec, aş face asta în orice moment.
Totuşi nu ştiu ce mă mai ţine acum pe canapea… nu pot să-mi dau seama…
Iar nu sînt unde trebuie.

2

My possible pasts sau ce te faci după ce: a)licitaţia a fost închisă; b) Godzilla a ieşit din ocean

Stăteam astăzi cu ale mele prietene şi vorbeam, ca acum cîţiva ani, vrute şi nevrute despre perioada aia a vieţii noastre şi despre cum acum ne luptăm cu calvarul post-liceal care parcă-parcă e mai negru decît părea atunci. Acum că luciditatea ne traversează corpurile şi minţile mai mult decît pare că o făcea atunci, totul e din ce în ce mai negru. Timpul trece şi vieţile noastre atît de puţin semnificative ( tot pentru alte vieţi răsrăsrăsrăsblestemate şi la fel de puţin semnificative) graviteză, independent de voinţa noastră (cine a încercat oare să ne mintă că totul e o chestie de autocontrol şi autosugestie?) tot în jurul unui fenomen atît de bizar, misterios şi inexplicabil de-aici, din interiorul coconului.

Ideea e că în perioada aia, infinit importantă în viaţa unui om, ca să nu zic cea mai, nişte oameni neglijenţi au avut grijă să nu ne dea nişte lucruri cerute care îşi găseau atît o justificare raţională cît şi o scuză a vîrstei. Fie că era vorba de cinci minute, o oră, o lună sau o viaţă, ei nu şi-au asumat responsabilitatea, lasînd în urma lor o fantă bizară, un gol ciudat cu care am rămas acum şi pe care încercăm înnebunite, la douăzeci de ani să îl umplem, să îl coasem, să îl ştergem cu guma de şters sau pur şi simplu să îi negăm existenţa în speranţa că, odată cu trecerea timpului, o să se plictisească şi o s-o şteargă singurel. Din păcate gluma se îngroaşă pe zi ce trece şi buba nu are leac.

Andreea zicea ai răbdare, că toate vin la timpul lor. Eu îi răspund că timpul lor a fost ăla . Scurt şi sincer. Nu sînt pesimistă, nu sînt nebună, ăsta e adevărul şi ştiu că şi ea îl cunoaşte destul de bine.

Dincolo de martirizări şi lamentaţii, cel mai rău e să-ţi pară rău de faptul că nu ai păstrat legăturile. Pentru că aici am dat-o-n bară la superlativ, am eşuat magistral, sau şi mai simplu: am greşit.

Eu recunosc: niciodată nu păstrez nimic. Cu atît mai puţin legăturile. Mai ales cînd e vorba de oameni care pentru un anumit timp au avut deosebita onoare de a cunoaşte şi latura aceea a mea, mai puţin oficială, să spunem şi au ales, după ce s-au autoservit din bucatele alese, să parăsească de bunăvoie restaurantul.

O atitudine demnă de spulberat creierii pe care mi-o asum întru totul cînd după ce clientul a închis uşa în urma lui eu încep să fac curăţenie şi să şterg urmele pe care le lasă pe parchet, numerele de telefon, bileţelele, adresele de mail, scrisorile, cadourile, orice nimic, orice tîmpenie care mai are într-un fel sau altul legătură cu el.

Delete, delete, delete, ieşi din viaţa mea dar ieşi şi cu ce-ai venit şi cu ce-ai clădit pe durata şederii tale.

 Mi se pare singurul mod sincer de a te despărţi. Altfel putem să ne minţim aiurea, să o lălăim, să ne jucăm de-am Tom şi Jerry sau alte variaţiuni.

M-a întrebat cineva Bine da’ de ce nu mai poţi să rămîi prietenă? Pentru că nu mai pot fi prietenă cu o parte din mine pe care de bunăvoie am lepădat-o. Nu vreau s-o mai ştiu pe lîngă mine. Nu vreau s-o văd, nu vreau s-o simt, nu vreau s-o aud. E simplu băi, tu ăla care citeşti acum şi crezi că sînt imorală, pentru că s-ar putea să-mi fie dor de părticica aia din mine. Şi nimeni nu şi-ar dori asta.

Una peste alta, cred că nu mai e amuzant să zici că prima oară te-ai sărutat cu un băiat la 13 ani.

Mi-ar fi plăcut, cît timp am fost în liceu, să mă fi preocupat de asta în loc de alte infinite şi niciodată numite tîmpenii cu tentacule care nu mai au chef să mă scutească.

 

I sometimes wonder if they ever think about us this way…

0

„pop-culture”

ce ma enerveaza asta cu „pop-culture”.
pop-culture = chestii pop-ulare consumate cu multa placere de pop-or.
fie ca e freud, kfc, blecher (man, este incredibil cit de „pop-culture” e mai nou max blecher. cred ca intr-o zin cineva ar trebui sa faca o analiza a mutatiilor „pop-culturiï” si sa-mi explice ce cataclisme s-au peterecut in creierii maselor, astfel incit l-au transformat pe blecher intr-un icon), south park, friends, diablo, esarfe colorate si orice vreti voi, e „pop-culture”.
„pop-culture” e peste tot.
„pop-culture” rulz the world si nicio revolutie nu o sa zdruncine vreodata regimu’ asta.
de la restaurantu’ ala teribil dintre unirii si universitate, „sheriff’s” cred, cu un cowboy de doua ori cit mine spinzurat desupra, pina la baruletzul din constanta care se cheama „doors” si deasupra caruia vegheaza ceea ce pare a fi un cap stilizat al lui jim morrison.
the end, ca am obosit sa scriu despre „pop-culture”, fiecare fraza e un efort supraomenesc.
mi se pare ca pur si simplu sint sufocata de cultura asta impestritzata care ma invadeaza.
urasc referentii culturali. sint atit de seci si mereu ma gindesc la ei ca la un castron mic de portzelan plin cu coji de seminte.

0

incoerentza maxima

plecasem de acasa intr-un oras mic. aveam un cort la mine si cateva haine si eram scaldata de sentimentul ca sint singura intr-o lume imensa, desi eram intr-un oras mic. mergeam pe o sosea, de pe sosea urca o carare pe munte, printre copaci. am urcat pe-acolo, am ajuns intr-un punct in care panta devena aproape inexistenta iar printre copaci si iarba erau o multime de oameni cu corturile. un fel de camping improvizat in the middle of nowhere. eram foarte trista. mi-am montat cortul undeva la margine, mai izolat si am asteptat. la un momentdat au venit vreo 3 baieti sa se bage in seama. mi-au cerut un casetofon si m-au intrebat daca sint singura. le-am raspuns ca n-am si ca da. unul dintre ei avea parul lung si barba. apoi a trebuit sa strang totul in viteza. nu mai stiu de ce, dar am coborit si m-am urcat intr-un tren cu care trebuia sa ajung la camin. trenul trecea pe langa mare. era foarte ciudat si aveam un sentiment de panica acut, ca de fiecare data. imi era frica, ma coplesea senzatia de infinit, de nesfarsit. era zi si pe malul marii puteam sa vad doua monumente extrem de ciudate. erau construite pe un fel de peninsule artificiale care inaintau in mare. pe primul nu mi-l amintesc cu exactitate. semana cu un dom cu o cupola inalta si cu coloane inalte. al doilea mi-l amintesc perfect. in jur de 5 sau 6 tuburi mari de orga lipite intre ele. la baza se terminau in clape de pian iar in jurul acestei constructii se incolacea un portativ cu note muzicale. totul era aureolat si stralucea, iar cand am privit monumentul mi-a disparut intreaga senzatie de teama, am zambit si m-am gandit ca mi-ar fi placut sa ajung acolo. desi nu imi amintesc acum, atunci stiam perfect de ce era construit acolo, ce simboliza (era ceva foarte cunoscut si foarte foarte puternic).
trenul s-a oprit si am ajuns in camin. caminul nu era un camin propriu-zis, era un castel mare cu un salon imens si o scara interioara orizontala si apoi cirulara care impartea castelul in doua. intr-o aripa erau dormitoarele fetelor iar in cealalta erau cele ale baietilor. imi amintesc ca deja se innoptase si ma ratacisem, ajunsesem in partea cu dormitoarele baietilor si am cerut indicatii. nu puteam sa-mi explic ce se intampla, de ce sint atat de dezorientata… toti au inceput sa rada de mine, mai putin o figura cunoscuta care mi-a zambit si m-a imbratisat.
apoi am iesit afara, in curtea caminului. surprinzator era zi si el pleca. eu trebuia de asemenea sa plec. imi amintesc ca a incercat sa se apropie de mine si n-am vrut, asa ca mi-a intors spatele. ne-am despartit si m-am trezit plangand pe strada. nu era un plans melodramatic si sfasietor, era doar un plans necesar si foarte limpede. am pus mana pe telefon si am sunat. am fost intrebata ce vreau de fapt si am bagat un pretext imbecil, dupa care am marturisit ca singurul lucru pe care il vroiam este sa aud o anumita voce, care imi lipseste.
dupa care m-am trezit.

0

Chestii

Oh what a fine day for running to the hills!!!

Mîine dimineaţă am tren la 7:13, mă mai întorc luni din păcate.

Se pare că vacanţa asta n-a fost such a waste of time afterall. Fără prea multe detalii, totul e ok, zilele trecute mă plimbam prin centru şi mă uitam la vartejurile mici de frunze galbene. Apoi mă gîndeam la ceva probleme de lingvistică, mai exact la legatura existentă/ inexistentă dintre semnificat şi semnificant. ( Cred ca lately am prea mult timp liber şi mă simt prea ok, de-aia dau undă verde unor asemenea atrocităţi…)

Totuşi, acest post va suporta în egală măsură trimiteri la un trecut tenebros în care mă pierdusem la un momentdat.

Citeam eu pe un blog cum că superformaţia Gorgoroth şi-a anulat un turneu şi implicit un concert pe la noi. Asta înseamnă că vai!, cineva nu va mai chinui nişte instrumente într-un stil barbar (la propriu, i’m goosed!) şi totdată mai înseamnă ca multe portofele nu vor suferi de anorexie! The best plot for the purest tragedy ever.

Mă inundă valuri de milă doar la gîndu’ că cineva chiar chiar e dispus să platească pentru o asemenea farsă.

Gorgorothzii, nişte vrăjitori… needless to say că nici  în momentele mele de rătăcire maximă nu am putut să înţeleg anumite trupe. Execrabil e un cuvînt prea blînd.

Whateva’, why do I care afterall? (pentru că oricum blogurile sînt colecţii de lucruri înşirate fără niciun scop. Le blog pour le blog!)

Ultima descoperire e Fa rice dry, roll-onu’. Parfum absolut demenţial, îmi place mult mult. Tot la capitolu’ cosmetice o să trîntesc şi L’Oreal Hydrafresh.

Mîine pe tren(uri) mă gîndesc să-mi iau o carte de la Cotidianul, eventual o să povestesc pe-aici cum a fost…

Ah, şi în încheiere, for my panda-friends, muzică nu zgomote!

Like… omfg, I knew DM is sex, but Martin IS HARDCORE!!!!!

Later edit: Pentru că efectiv simt nevoia, o să trîntesc aici şi alte variante ale melodiei ăsteia in faţa căreia cuvintele sînt uber mici şi ruşinoase.

 

Videoclipu’ oficial care începe profetic with a pink flamingo, if you get my point:

 

O înregistrare live la limita decentului cu mister Gahan la mic:

Pure playback (but I still love you!):

1

colectii…

Iata-ma acasa.

In sfarsit, dupa 5 ore de mers trilu-lilu singura cuc cu trenuletzu’ imbecil care pleaca din gara de nord si aterizeaza in Constangeles.

A fost una dinte cele mai infecte calatorii cu trenu’ de pana acum, pentru ca:

-eram singura in tot compartimentul, deci ceva nu era asa cum ar fi trebuit sa fie

-singura fiind, se intampla urmatoarele:

a) mori de plictiseala, pt ca n-ai cu cine sa socializezi.

b) mori de somn dar totusi nu te culci pentru ca trebuie sa ai grija de bagaje in cazul in care o haita de bullies da buzna in compartiment si iti fura obiectele valoroase.

c) ai laptop, care ti-ar putea curma suferinta cu cel putin doua ore constructive de urmarit un film bun (sau prost, my favourite) dar nu-l scoti tot din frica de bullies.

-putinii oameni care intra totusi in compartiment ies repede, ca si cand ai fi un monstru intimidant.

(& asta e doar inceputul unui sir lung de ‘navete’ de genu’ asta.)

Totusi, sint acasa. Asta inseamna ca:

a)      ma cac pe mine de frig, pentru ca AS USUAL, prind o vreme de tot rahatul cand ar trebui sa fie frumos si sa ma pot duce la plimbarele prin port si pe malul marii.

b)      mananc in prostie. aproape orice. ciocolata. prajituri. prajeli. seminte. Si mostly, MANCARE. (adica pur si simplu mancare… cum as putea sa descriu ce inseamna mancarea gatita de acasa… nu cred ca n-as putea. paradisul e prea sarac pentru asta)

c)      zac pe net. cu orele.

d)      fac tone de vizite (placute & neplacute).

Oricum, revenind la oile noastre… respectiv ale mele, ma bucur ca a trecut sesiunea. Prima sesiune, mai ales. Acum in sfarsit sint cu cateva kg mai slaba, mai lipsita de vlaga, mai apatica, mai obosita, mai dezamagita.

  

TOTUSI!

colectionarul.jpg

Sesiunea nu m-a impiedicat sa citesc Colectionarul de Folwes.

Nu pot sa zic ca e o carte minunata. In cel mai rau caz o sa zic ca e geniala, pentru ca oricum i have no words. O poveste narata din doua perspective, la al carei final ramai prost. Ma rog, poate doar eu am fost coplesita, poate m-am entuziasmat prea mult… oricum n-am sa ezit niciodata sa zic ca e unul dintre cele mai bune romane ever.

In plus, stiu ca mereu tendinta e sa te identifici cu personajul principal, dar Miranda avea prea mult din mine… sau poate eu aveam prea mult din ea. Sau poate Miranda e o alta tipologie in care femeile ca mine se incadreaza. Poate Miranda e sefa. Miranda e mentorul. Pana si obsesivul ei GP care apare in relatarile din jurnal… pana si asta se potrivea atat de bine. Un pic cam prea bine, daca ma uit in trecut. (sau in ceea ce o viata de 19 ani ar putea sa accepte drept “trecut”).

In final mereu este intrebarea sacaitoare, care ma tortureaza si acum de cateva ori.

De ce a lasat-o sa moara?

Explicatiile alea psihologice pe care oricine le poate deduce nu ma multumesc. Sincer, cred ca e ceva mai mult de-atat.

Oricum, primul impuls a fost sa urasc personajul cu porecla Caliban. Dar analizand problema la rece, nu poti sa-l urasti… pur si simplu, prin  natura lui, poate sa-ti inspire mila, cateodata teama, cateodata un soi de admiratie pe care ai vrea s-o renegi.

Da, da, da.

Cititi cartea asta.

    

In plus, fac un uber anunt, ca am inceput sa ma uit la filmele nominalizate la oscar si ca am sa revin cu un smashing post, sper eu pana la decernarea maaaaarilor si stupidelor premii (o sa zic si de ce le consider stupide).

Pana acum am vazut doar doua, nu zic care, dar mi se pare mie sau se poarta…hmmm… hai sa le zic “new-western”-urile?!?!?!?!?!
Faza e un pic cam… hm…

Hm…

Scriu eu altadata.