1

Unibuc (mă) loveşte din nou

Din apartamentul meu mult prea puţin burghez faţă de numele predestinat al proprietarului (Lebougeois, vorba ‘ceea) constat cu stupoare ca Universitatea Bucureşti nu se lasă.
Nu, domnii mei! Nu! Chiar dacă fuga mea de realitatea bucureşteano-universitară numără în spatele ei vreo 2000 de km în momentul de faţă, ei nu se lasă. Sunt nemuritori în stupizenie şi indiferenţă. Acum ştiu că niciodată nu mă vor păsui. Dacă mă pot atinge prin neprofesionalismul şi încâlceala lor chiar şi când sînt hăăăăăăăăăăt departe… no comment.

Să revenim dară la problemă. Dat fiind faptul că mă aflu în Franţa şi că (oh surpriză!) nu prea pot să fac mai mult decât pe turistul momentan, soluţia e să mă înscriu aici la facultate. Pentru a mă înscrie, am nevoie de fişa matricolă. Pentru această hârtie de maximă importanţă în acest moment crucial al vieţii mele, trebuie să mă înarmez cu tone şi tone şi toooone de răbdare. Pe care nu le am.
Pentru că nu pot înţelege următoarele:

Unu la mână, de ce naiba trebuie să plătesc 25 de lei pentru un rahat de hârtie cu cursurile si notele mele din toţi cei trei ani de facultate? Oare după trei ani de rahat în cisterne ce mi-a fost servit nu am dreptul, pe lângă şutul în fund caracteristic de la sfârşit, şi la situaţia mea şcolară? Adică cu ce contribuie Unibuc la fişa aia în afară de hârtie şi cerneală încât să merite 25 de lei? Ah da, eventual cu un print dintr-o bază de date ordinară. La mai mare! (şi sînt ferm convinsă că se poate şi mai absurd de-atât)

Doi la mână, cum nu mă aflu în ţară şi nici nu am banii necesari să ma plimb cu avionul, am încercat să obţin hârţoaga prin prietenii şi rudele care au rămas. Ei bine, nu! Pentru că nu!. Căci procedura este una demnă de un roman (pe care de altfel îl voi şi scrie). Cu chitanţa vieţii trebuie să faci 100 de drumuri între facultate şi biroul de eliberare a actelor sau un rahat sinistru de genul ăsta. Iar pentru a ridica foaia cu notele îmi trebuie (atenţie!!!) o procură notarială. Care se face la ambasadă.
Pentru că mama mea, care poartă acelaşi nume ca şi mine şi în burta căreia am stat timp de nouă luni şi care îmi este rudă de gradul întâi nu are, domnilor, dreptul să ridice hârtia. Nici ea, nici prietena mea cea mai bună, probabil că nici nervii mei întinşi până în biroul cu pricina nu pot face mare lucru… Eeeeeee, da’ dacă ar avea ei o procură notarială… Ca să nu mai vorbim ca în 2011 internetul nu ar trebui să mai fie o noutate şi că cu ajutorul lui lucrurile astea ar trebui să se resolve repede.

So, once again mă regăsesc într-o situaţie incalificabilă din punct de vedere al imbecilismului. Ceea ce mă face să reconsider dăţile în care de aici îmi lăsam conştiinţa să o ia creanga pe făgaşe de genul “da oare am făcut bine că am plecat?”. Căci aparent, oriunde aş fi, tot sînt condamnată la probleme absurde de care m-am săturat, la lucruri care nu sînt aşa cum ar trebui să fie. Aici sau acolo, la Polul Nord printre pinguini sau in Africa la 40 de grade, destinul unora este să înveţe să-şi controleze nervii. Al altora este să fie plătiţi să îi întindă. Voi din ce categorie faceţi parte?

Reclame
0

Sistemul m-a învins – criză de cititor

Ieri plimbîndu-mă aiurea prin Carrefour abia am reuşit să mă abţin şi să nu-mi cumpăr măcar o carte d-asta à la mode, gen Dan Brown sau Anne Rice sau John Saul sau mai noile prostioare cu vampiri care apar ca ciupercile după ploaie. De fapt simt o nevoie teribilă să mai citesc şi altceva, altceva mai light, să mă simt şi eu om. Am senzaţia că facultatea asta m-a pervertit într-asemenea hal încît nu mai pot citi niciun rînd fără să fac o mie de conexiuni, fără să mă gîndesc la influenţe, fără să contextualizez şi fără să văd o mie de alegorii, metafore, simboluri care parcă mă aşteaptă pe mine să le decriptez. Ce porcărie! Şi toate astea cui folosesc pînă la urmă? Ciudaţilor care fac o pasiune din asta… Şi nici măcar lor, pentru că dacă te detaşezi şi încerci să priveşti de undeva de sus demersul ăsta o să vezi limitele absurdului care de-abia mai fac faţă… Unde naiba e simpa plăcere de a citi o carte (care nu tre’ să fie neapărat Curteanul lui Castiglone sau alte bijuterii care te solicită intelectual pînă la epuizare)?! Unde e satisfacţia aia de final care să te facă să simţi că ai cîştigat ceva după ce ai dat de coperta a patra? Nici nu mai ştiu de cînd n-am mai simţit pe bune toate astea. Mai grav e că mă paşte o criză urîtă gîndindu-mă că niciodată n-o să mă mai pot detaşa de bagajul ăsta de cunoştinţe care mi-au agresat naivitatea mea de cititor pînă cînd au pulverizat-o de tot. Vina mea că am ales să rămîn.
Sistemul m-a învins, în sfîrşit, şi pe mine. Azi mă duc să serbez ultima zi în care mai calc la cursuri ca student. După-aia mă duc în Carrefour să mai dau o şansă cărţuliilor groase care se citesc repede. Adică de fapt să-mi mai dau mie o şansă.

0

Revista “Fracturi” şi bombele universitare cotidiene

http://www.observatorcultural.ro/NOI-in-literatura*id_1870-news_details.html

În aceeaşi zi, la Sala de Lectură se inaugurează o expoziţie cu volumele/antologiile şi revistele studenţeşti scoase în facultate din 1980 pînă astăzi, care va rămîne deschisă publicului pînă la sfîrşitul lunii. Vor fi expuse pentru public exemplare din volumele: Aer cu Diamante, Cinci, Desant ’83, Flashback 1985, Universitas, Pauză de respiraţie, Ficţiuni, Tablou de familie, Ferestre, Paupera, Album de familie la sărbători, Povestiri din prezent, 1984-ultima generaţie a comunismului românesc, Rubik, Scrisoare de iubire, dragoste, amor, Deschideri şi revistele studenţeşti din facultate Litere, Litere nouă, Be-tonuri, Eliterebelle, Texte, Doamna Grasă.

Chiar nu îmi vine să cred că oamenii ăştia, cică principalii actori de pe scena literară şi culturală românească ignoră cu bună ştiinţă o revistă care îşi merită locul ei în inventarul publicaţiilor universitare din ’80 încoace. Mă ia cu frisoane (sincer!) cînd mă gîndesc că oamenii ăştia prin gestul lor total deplasat taie o bucată din istoria evenimentelor şi a generaţiilor formate în Facultatea de Litere. O şterg cu buretele deşi majoritatea sînt istorici ai literaturii române.

Eu una, ce-i drept, nu mai sînt dezamăgită. Dezamăgită am fost acum un an, acum doi. Astăzi mi-e greaţă şi mi-e ruşine. Cred că e cea mai sinceră ruşine pe care am trăit-o în ultima vreme. Mi-e ruşine de faptul că la vară, oamenii ăştia, care pun interesele lor personale înaintea realităţii o să mă certifice pe mine.

2

Foamea de bani şi situaţia învăţămîntului superior

Dacă tot am făcut ceva gălăgie pe blogu’ ăsta cu privire la infinitele problem universitare care mi-au mîncat nervii şi care ştiu că niciodată nu se vor rezolva, să-i dăm înainte, zic.

Săptămîna trecută a trebuit (mă rog, a fost pînă la urmă alegerea mea, nimeni nu m-a ţinut sechestrată în lanţuri) să stau la un curs de TL (teorie literară pentru necunoscători) în urma căruia mi s-a confirmat, encore une fois, că treburile în facultatea asta sînt pură improvizaţie. Să expun pe scurt evenimentul: respectiva doamnă profesor a considerat că este mai important (vreau să cred că pentru noi, pleava studenţească) să comenteze rezultatele noastre, ce-I drept dezastuase de la examenul de pe semestrul trecut. Examen care după umila mea părere ar fi trebuit să dureze 3 ore, nu două. Pentru că să faci o analiză de tip Auerbach pe nu ştiu cîte fragmenţele din Cărtărescu plus să comentezi un fragment din Tudor Vianu necesită timp. Sau eu una am nevoie de mai mult de două ore. Mă rog… După cum ziceam, doamna profesor a optat pentru o mustrare-morală cu iz apocaliptic în detrimentul unui curs de TL. Nimic de zis pînă aici. Întrebarea pe care mi-o pun eu este what the fuck is the use of all this? Da, am colegi care după aproape trei ani de facultate nu sînt în stare să scrie corect după normele ortografice ale limbii romîne. Da, presupun că indivizii respectivi nu sînt în stare să-şi structureze coerent un text pentru un examen (lăsînd la o parte reproşurile mele care sînt deja nişte problem clasice: prea mult în prea puţin timp). Dar nu pot să nu mă întreb în acelaşi timp dacă nu cumva vina nu îi aparţine în exclusivitate studentului. Trebuie să fii de-a dreptul obtuz ca să nu-ţi dai seama că asemenea catastrofe îşi găsesc explicaţia în două puncte.

Primul e criteriul de selecţie la admiterea în facultate de care am mai scris şi cu care nu sînt de acord şi nu voi fi niciodată, şi anume admiterea pe baza mediilor de la Bacalaureat . Care bineînţeles că îşi are explicaţia sa: finanţarea pe cap de student, o enormitate. Normal că interesul e să intre cît mai mulţi, căci altfel cum şi-ar atrage iubita universitate bănuţii cuveniţi?!? După-aia mă trezesc eu punîndu-mi întrebări existenţiale de genul cum este posibil să nu avem o sală pentru anumite cursuri? Oare asta înseamnă că sînt mai mulţi studenţi decît numărul pe care îl suportă clădirea în sine?

Al doilea e faptul că studenţii trebuie să promoveze examenele, să asigure o continuitate. Pe scurt, profesorii trebuie să aibă studenţi la cursuri, şi studenţii nu-i ai dacă îi exmatriculezi pentru că efectiv nu ştiu să scrie.
Deci, în condiţiile în care toată lumea cunoaşte aspectele astea ale vieţii universitare bucureştene, care mai e rostul unui discurs în care ni se vorbeşte despre responsabilitate şi alte valori care, cică ne-ar lipsi? Cine naiba duce lipsă de responsabilitate? Studenţii ăia care trec ca gîsca prin apă printr-o facultate sau profesorii care fac acest lucru posibil? Oare distinsa doamnă profesor e conştientă că participă activ la degradarea continuă şi prograsivă în care se află facultatea la care sînt acum studentă?! Şi dacă este, atunci cum poate să ne verse doar nouă în cap lăturile eşecului?

Asta aşa, doar o mică bubă care îmi furnizează mie cantităţi enorme de material asupra căruia mă trezesc meditînd. Partea bună a faptului că ciclul s-a redus la 3 ani e că se termină mai repede. Că nu mai rezist!

0

De ce sîntem unde sîntem, part 2

Anul trecut duşurile din cămin erau mizerabile, erau înfundate, erau cum erau dar erau. Anul ăsta buda din căminul în care stau depăşeşte cu success imaginaţia oricui.
Nu am cerut (şi cred că prost am făcut) nimănui un jacuzzi cu virbomasaj. Nu. Înţeleg că nu se poate. E ok. Pot să mă obişnuiesc cu faptul că stau într-o cameră de 2 pe 2 în care mă sufoc la propriu zilnic. Pot să mă obişnuiesc cu faptul că deşi sînt studentă şi jobu’ meu este încă unul singur şi anume acela de a studia, nu am un birou la care să-mi desfăşor activitatea. În fine, tot ce voiam să spun e că minimul de civilizaţie pentru mine este un duş şi apă caldă. Povestea cîntecului: vreau o budă normală şi un duş cît de cît. Dumnezeule, vreau să mă spal. Vreau să mă spăl ca un om normal. Apă caldă este. Duş nu există. Sînt 4 cabine de duş şi doar una singură funcţionabilă, asta daca şi numai dacă ai în cameră un furtun şi o pară de duş. Doar aşa te poţi spăla. Asta nu-i nimic, dar toate pînă la statul la coadă pentru igiena personală. Asta e deja prea de tot. Situaţia s-ar rezova simplu. Cu un instalator care ar veni măcar să demonteze duşurile defecte.

Gen: nu merg, uite nene eu scot banul din buzunar, îmi cumpăr duş da’ măcar să am unde să îl montez.

Şi nu mă deranjează absurdul situaţiei pe cît mă scoate din minţi indiferenţa celor din jur. Nu, nu mă scoate din minţi, mă omoară de-a binelea. Dar eu cred că absolut toţi locuitorii de pe palierul ăsta au o plăcere bolnavă în a-şi cumpăra duşuri şi în a sta la coadă pentru a le folosi. Cîcat! Poate am nimerit pe un palier de sectanţi care proslăvesc aceste două mari activităţi. Şi uite cum eu mîine le voi tulbura accesul spre absolutul imbecilism…

I give up…

Încă o pastiluţă umoristică, de data asta de la facultate.

Nu e de mirare că la licenţă nu voi trata absolut nimic care să aibă vreo tangenţă cu literature romînă. În trei ani de zile mi-am dat seama ca nu mi-a fost dat să găsesc un professor care să fie măcar un pic pe aceeaşi lungime de undă cu mine cînd vine vorba de acest subiect. Anacronismul la putere!

Şi asta n-ar fi chiar atît de grav, dar îmi amintesc despre ce ne vorbea un ilustru cadru didactic la unul din ultimele cursuri despre modernismul romînesc. Domnul ne ţinea o frumoasă pledoarie despre ceea ce înseamnă să fii student. Vai, cîtă libertate. Este cea mai frumoasă perioadă a vieţii, în care eşti liber să faci ce vrei şi eşti liber să vrei să faci orice. Poţi să mai chiuleşti de la un curs, poţi sa tralala. Dar vai, studenţia la litere, ce frumoasă este. Adică oricum, ceea ce facem noi aici este aşa, ultra-general. Modernismul romînesc însumează mai mulţi autori. De unii dintre ei nici n-aţi auzit .

Păi bai nene!!!!!!! De asta eşti tu la catedră, fă-mă să aud, la dracu’!!!!

Nu, nu am auzi nimic. Nici măcar chestiile pe care deja le ştiam. Cu un discurs ca ăsta, domnul profesor m-ar fi cucerit în clasa a noua. Adică în primul an de liceu. Acum nu. Acum am cît de cît o bază. Pot să port o discuţie despre modernismul romînesc chiar şi în afara cursului imbecil. Am nişte noţiuni elementare. De ce insistă unii oameni să mă compare cu o tabula rasa?!? E absurd! De ce trebuie să fiu băgată într-o gaşcă de puberi instinctuali? De ce trebuie să fiu veşnicul neiniţiat? De ce? Am mai vorbit eu despre pubertatea pe care genraţia asta refuză să o depăşeasca… oh god, este mai tragic decît credeam!!!!

5

Ard în flăcări…

http://stirileprotv.ro/stiri/eveniment/incendiu-la-facultatea-de-litere-de-la-universitatea-bucuresti.html

Ei bine de data asta n-am ars, doar am înghiţit puţin fum. Puţin mai mult chiar…

Pe mine incendiul m-a prins undeva la etajul 4, dînd un examen. Ceea ce nu ştiu jurnaliştii şi pun pariu ca nici figurile importante din conducerea facultăţii e că la etajul 4 alarma de incendiu nu se aude. Da, incredibil dar adevărat. Pot să şi repet pînă îşi revine toată lumea din uimire: la etajul patru al facultăţii de litere din capitală alarma de incendiu nu se aude.

Deci a trebuit să aşteptăm să urce fumul ca să ne dăm seama că ceva nu e în regulă.

Inutil să mai spun că evacuarea e aproape imposibilă. Nu există scară de incendiu, nu există nimic… există numai şi numai coridoarele claustrofobe şi scarile în spirală pe care nici într-o zi normală nu te simţi în siguranţă.

În fine, glumind la telefon cu cîţiva prieteni, bine că nu ne-am trezit cu un pompier bătîndu-ne în geam şi dîndu-ne şi nouă vestea zilei: fraierilor, ardeţi!

4

Habemus brad de Crăciun!!

Bon. Sar peste circoteca națională… scandaluri, proteste la Timişoara, etc. pentru bîlciul în plină desfăşurare la un nivel mai puțin național, să zicem.

Primesc eu zilele trecute pe mail un mesaj postat pe un anume grup (ah da, al facultății) de la un personaj monden în viața universitara actuală… “habemus brad de Crăciun”. Oaaaaaaaaa…. Say what? Deci AVEM BRAD!!!! O DOAMNE!!!!

Bun acelaşi personaj, acum cîteva zile strîngea semnături prin toată facultatea. Eu inițial cînd am văzut acțiunea inițiată de cele două (căci erau două) fete am zis “fuck!!! Cine ştie ce-o fi, cine ştie ce-or cere la unison studenții Facultății de Litere”. Da băi, era un brad de Crăciun.

Deci hai să vedem… în mesaj mai scria şi că (o uau vă rog să vă ancorați bine în canapele, scaune, perne sau ce mai aveți, că leşinul s-ar putea lăsa cu leziuni grave!) decanul a fost impresionat (nu, nu vreau să cred că pînă la lacrimi) încît a zis că ne va face rost de o sponsorizare. Deci conducerea facultății nu îşi permite din fondurile pe care le are (şi la care dacă mă gîndesc mă ia durerea de cap, că anu’ ăsta sînt cred că peste 400 de studenți admişi la prestigioasa UNIBUC Fac. De Litere) să cumpere un amărît de pom studenților-copii care sîngerează în lipsa simbolului sărbătorilor.

În plus, absolut impresionant pentru oricine (deci nu numai pentru domnul decan, rețineți vă rog!!!) este faptul că este pentru prima dată cînd vom avea brad în holul Facultății de Litere.

So, alte generații care s-au perindat prin instituția asta măreață au scris literatură, au scos volume, au făcut cenacluri, au scos reviste, au dărîmat mai mult sau mai puțin nişte simboluri şi au construit altele. Noi, fraților, “habemus brad de Crăciun”!!!!!!

Sînt curioasă cînd o să obțină domnul decan o sponsorizare şi pentru instalația termică, că înghețăm cu gecile pe noi în nenorocitele de amfiteatre înainte să vină gerul. Asta şi poate şi o sponsorizare din care să mai construiască nişte săli (probabil zburătoare aşa cum avea să fie autostrada cu pricina) ca să nu mai orbecăim prin facultatea de Matematică ori de cîte ori nu avem unde să ne ținem cursurile. Ah dar poate că domnul decan ar putea totuşi să ne facă rost şi de o sponsorizare prin care să nu mai stăm ca boii cîte 10 ore fără pauză la cursuri. Hmmm… sau tre’ să strîngem semnături şi pentru asta?

Dar noi, ca nişte copii buni ce sîntem, acum că “habemus brad de Crăciun” locul cu pricina s-a transformat într-unul mai cald şi mai primitor. Şi cum încă mai credem în Moş Crăciun, încă o iarnă de degete vinete în clădirea facultații nu mai înseamnă absolut nimic….