0

Doom and gloom

Voiam să scriu acum câteva zile un De ce nu este Kyra Kyralina un film de rahat. N-am mai scris, în schimb am recitit nuvela în română într-o după-amiază. Cred că o mai citisem cândva prin facultate, nici nu mai contează. După care m-a lovit dilema: cât trebuie să revendicăm noi din opera asta. Textul original e scris în franceză și publicat în Franța iar conținutul are mai mult un aer universal decât neaoș. Desigur, o bună parte din evenimente se petrece în Brăila și autorul parc-ar fi și parcă n-ar fi integrat în peisajul autohton al istoriei literaturii române. N-am acum cărțile de referință, ba chiar mă tem că nu știu câtă legitimitate mai au ele în 2017. Cred sincer că până și peste Harold Bloom s-au îngălbenit foile.

După care m-a lovit o altă dilema: în calitate de ce emit eu judecățile astea? Sunt ani de când n-am mai avut niciun contact cu lumea academică sau literară. Mi-am dat o licență aici după niște ani de studenție siniștri, mi-am dat o dizertație dubioasă într-o țară care tăiște orbește pe ruinele propriului cadavru. Cu hâțoagele astea ridicole m-am întors ca să constat că nu pot să fac ceea ce mi-ar fi plăcut. Viața m-a înghițit rapid. Mi-ar fi plăcut să fiu profesor, sa citesc, să scriu, să deschid mințile unor copii care în scurt timp îmi vor lua locul.

Da și ce mare lucru? Dă-ți examenul de titularizare și înscrie-te la doctorat, vor spune oamenii cu pălăriile pregătite pentru extracția iepurilor norocoși. Nimic nu e imposibil.

Imposibil este, fraților, să trăiești cu un salariu de 1500 de roni pe lună când ai de plătit o chirie.

Ei cum așa, dă meditații, mută-te cu ai tăi… Ce, nu ți-au lăsat părinții apartamentul? De ce te caci pe tine cu chiria? Sunt soluții.

Toate imorale. N-am dat meditații în viața mea. N-am să dau meditații în viața mea. Mi se pare strigător la cer să faci bani de pe urma unor examene tembele și a unui sistem de învățământ care nu e în stare să asigure un minimum de instruire. Atâta timp cât este de stat, meditațiile particulare nu ar trebui să existe. La fel de strigător e să fii nevoit să faci asta, pentru că salariul de profesor e atât de mizer încât nu îți asigură nici măcar un minimum minimorum: casă și masă. Cine nu vede lucrurile astea simple se înșală și susține, prin acțiunile lui, un fals în care toată lumea, de la vlădică la opincă e complice.

Stat cu părinții? Serios? Dar părinții ăștia la vârsta mea stăteau cu părinții lor? Ah nu? Ca erau alte vremuri și le dădea statul și inflația și Istoria și Marele Anonim și Universul în toată măreția lui? Nu e cam lame ce fac eu aici? Adică ce-nseamnă să te revolți pe facilitățile unui timp din care n-ai făcut parte? Nu e scrânteală? Dar atunci cum să fac să trăiesc din 1500 de lei pe lună fără compromisuri handicapate, ca simplu angajat, ceea ce în definitiv sunt și acum?

Ho, stop. Dar doctoratul?

Am 28 de ani și time is money. Nu îmi permit să îmi iau o lună de concediu, pentru că am o chirie lunară pe care dacă nu o plătesc, pot eventual să dorm sub un pod sau în Gara.

Dar ce, ești sigură, nu poți să stai cu părinții în caz de urgență?

Vine o vreme în care cazurile urgente sunt penibile și în care a sta cu părinții devine cel puțin jenant dacă nu total deplasat. Există o mândrie a fiecăruia, mândria de a fi independent care se transformă cu timpul în ordinea firească a lucrurilor. Nu am stat de pomană, am avut grijă, in mod defectuos dar lucid de viitorul meu. În ce realitate logică și asumată te poți întoarce în casa părintească???

Da, dar un doctorat înseamnă o bursă…

Cum să nu, și bursa are un termen limită, iar în timp ce muncești nestingherit la doctorat în liniște și pace trebuie să muncești și la post-doctorat. Care nici ăla nu e pe termen nelimitat și iată-te în punctul de start. Din bursă în bursă pânâ nicăieri. Până poate într-o altă bursă care duce, evident, tot în zid.

Mofturi, atunci ia de muncește în multinațională și fii fericită că îți plătești chiria, că ești independentă, ca nu stai cu mumă-ta și cu tac-tu care ar fi fericiți să te aibă lângă ei. Hai, ia și fii roboțel pentru un overlord și depărtează-te de ce îți place sau de ce ai fi putut să fii dacă erai mai ascultătoare, mai fricoasă, mai devreme acasă și mai devreme născută și concepută într-o altă țară.

Da, să trăiți!

Oricum ceea ce-am vrut să spun foarte pe scurt e că chiar nu contează cine dracu’ a fost Panait Istrati sau Harold Bloom sau the look of doom my face.

Reclame
0

Cum mă mut din nou, remix Atomic TV

Sunt în concediu de fix o zi.  Ziua de astăzi.

Sunt în concediu și am varicelă, căci ce alt moment mai bun pentru a te umple de bube decât acesta? Acum 20 de ani, când trebuia să fie pe bună dreptate momentul ei de glorie, varicela m-a ocolit. Eram vaccinata, dammit…

Prin urmare credeam că nu voi face nimic în concediu. Mă resemnasem cu faptul ca planurile de mers la munte s-au anulat, că voi sta probabil cuminte în patul meu încercând măcar să nu răspândesc această boală ridicolă și printre alți adulți responsabili.

Până pe la ora 12, când m-a sunat proprietara. Sau ne-proprietara, cum aveam să aflu.

– Alo da?

– Alo, bună ziua doamna Denisa, v-am sunat ca să vă anunț că în două săptămâni trebuie sa eliberați apartamentul.

–  Aoleu, cum așa? Doar ce v-am plătit chiria pe luna septembrie acum două zile.

– Nu mă interesează, este casa mea.

De aici, iadul s-a dezlănțuit furibund. Cu urlete, țipete și amenințări.

Am stat de-a lungul timpului în o mie de chirii. Nu le mai înșir. Dar cum ar zice și Will Smith dacă ți-ar pasa un contract de închiriere în România, Welcome to the Wild Wild West…

Pe scurt, situația este delirantă. Ar fi subiect de roman și pagină de Can-Can. Contractul de închiriere mi-a expirat în ianuarie. De atunci și până acum, am locuit așa… nu știu în ce temei, probabil ca nu unul foarte legal. Ca bonus, contractul nu a fost înregistrat la administrația financiară, pentru că în România e ca în Orașul Trist, lumea e rea și viața este grea. Ba mai mult, proprietar nu e cel de pe contractul expirat, ci o rudă de gradul 0 cu un handicap supersonic care trebuie să se afle la domiciliu pentru că vin controale.

Vasăzică, Twilight Zone. Doamna Denisa se mută din nou, cu mult noroc într-un apartament cu contract înegistrat și cu toate cele bune și foarte bune în temeiul clar al legii.

În loc de șampanie, va fi varicelă pentru toată lumea.

Și o nouă lecție de viață în țara proprietarilor. Dacă nu ești cu ei, ești împotriva lor.

Note to self, continuați să fiți fraeri că o faceți bine. Cum ar spune și Dana Marijuana, de altfel….

0

Sarmanul Tzvetan

Mai nou sint studenta prin alte tari. Tari in care profesorii universitari citeaza din Tzvetan Todorov, dar habar n-au sa-i pronunte numele. Ba chiar nu i-l pronunta, explicand – vezi-doamne- ca ei nu pot pronunta asa ceva. Dar totusi fundul pe scaunul de profesor si-l tin, dar pe Tzvetan sa-l pronunte nu stiu si nici macar nu vor sa faca efortul de a invata. Ba chiar sint serios-glumeti si se cam scuza dar cu mandrie, un fel de „Dom’le, Tzvetan e o atrocitate, cum sa-l pronunt eu? De-aia nici nu vi-l spun da’ de citat din el imi permit”.
Sarmanul Tzvetan…

6

Lecţii de patriotism prin presa culturală neaoşă

De multă vreme nu mai citesc presa culturală românească. Între articole sforăitoare şi articole prost scrise cu greu se mai strecoară şi ceva bun. Iar eu nu mai am energia necesară să sap după acel ceva bun. Nu mai pot. Deja când aud de presă românească mi se strânge stomacul, iar cea cu specific cultural îmi dă aceeaşi senzaţie + ură.

N-am să intru în detalii în care mi-aş da cu părerea despre pseudo-editorialiştii noştri culturali, despre pseudo-intelectualii noştri pitoreşti, sforăitori şi previzibili, pentru că ar fi prea uşor.

Scurt şi la obiect, iar am făcut monumentala greşală de a citi Observatorul Cultural pe net. Revistă care, de la ultimele alegeri naţionale e mai tot timpul în cădere liberă. De exemplu, în ultimul număr avem o lecţie de patriotism absolut patetică servită de Ovidiu Şimonica. Un articol prost e un articol prost şi gata, nici nu trebuie să-mi argumentez opinia la cât de EVIDENT de prost este acest editorial.

Mai grav e că nici măcar articolele de critică literară nu le mai citesc. Când dau cu nasul de editorialele Observatorului Cultural închid pagina şi aprind o lumânare. Pentru presa românească inteligentă. RIP.