0

Salam cu soia

Iată, a mai trecut un an, și odată cu el și o scurtă rememorare a momentului 0 al acestui popor, numit Revoluție. Prilej de nostalgie, de reflecție, de văzut, de revăzut, de a fost sau n-a fost, de trăncănit, de măcănit și de arătat cu degetul.

Aștept cu nerăbare anii în care momentul ’89 se va desacraliza. Mometul ăla în care va fi o ceremonie ca oricare alta. Ceva decent și pur protocolar. Timpul va trece, generațiile vor dispărea pur biologic și va veni o zi, ziua aia în care niciun român în viață nu va mai fi prins Revoluția din ’89. Mă gândesc cu emoție la ziua aia, pentru că va fi ziua în care, oficial, istoria va fi deveni istorie. Va fi doar în manuale și în ziarele de la muzeu și absolut nimeni nu va mai avea nicio amintire de la Revoluție.

Pentru că astăzi e mult prea ușor să fii superior mulțumită hazardului care a făcut ca tu să fi avut vreo 20 de ani în 89. Hazard pentru care meritul tău personal este inexistent. Poveștile, sentimentul de martir stând în frig la coadă la butelii sau la carne, mâncarea pe cartelă și hainele ponosite, portretul autentic al unei generații care, iată, și-a depășit condiția doar ca să facă loc superficialilor corporatiști, eternilor adolescenți infantilizați și neangajați (neangajarea ca laitmotiv al generației mele, lucru care scoate din minți pe oricine se învârte periculos în jurul vârstei de 50 de ani), iată o dramă personală, socială, ba chair – îndrăznesc să spun – socialistă! E un fel de ură de clasă care trece din sincronie în diacronie. Să acuzi voalat generația mea că nu a mâncat salam cu soia e o aberație. Ți-ai fi dorit să mâncăm cu toții salam cu soia la infinit? Să organizăm, poate, simulari regulate ale vieții în comunism, ale statului la cozi și ale cravatei de pionier doar ca să avem vag dreptul la existență? Să suferim, iată, și noi, măcar pe jumătate, măcar puțin, măcar un vârf – dar să suferim!

Alfel, avem, iată, o imagine de organism unicelular amorf, demn numai de dispreț.  Ce-i drept, cu ce ne putem lăuda? Trăim într-o post-istorie comodă, ca într-un uter cald și umed de unde nu sunt planuri de ieșire. Ne pierdem timpul cu jocuri video și servicii în multinațională, chirii și mobilă de la Ikea, filme în mall și excursii regizate în capitale europene cu un maxim de obiective turistice de bifat pe lista noastră. Este cumplit. Iată, am văzut și asta, am văzut ruinele unui timp care nu îmi e cunoscut, m-am pozat ostentativ în locuri în care nu locuiesc și care nu îmi aparțin, am simulat prezența mea într-un spațiu și un timp total străine mie. E o simulare totală timpul în care trăim, aproape virtuală dacă nu ar exista gurile și degetele acuzatoare, care au mâncat salam cu soia, pregătite oricând să îți amintească că nu am fost niciodată loviți de istorie. Din letargia noastră vă privim cum aproape ne invitați să născocim ceva, orice, numai să fie abominabil și definitoriu pentru epoca asta. Să nu mai fie liniște. Orice, dar să fie cu patos, cu suferință, cu clash de idei și de orientări politice și sociale. De parcă lipsa în sine a evenimentelor și a curentelor de orice fel nu ar fi abominabilă. De parcă lipsa direcției nu e, în sine, exasperantă.

Și totuși, tot suntem deasupra. Pe lângă faptul că, fir-ar să fie, nu am mâncat salam cu soia, mai avem un avantaj: suntem tineri. Suntem tineri în nimicul nostru. Mai tineri decât voi!

0

De înălțat zmeul

Jurnalismul social transformat deontologic într-un fel de voyeurism dezgustător (e greu, e foarte greu să scrii obiectiv ceva pe o temă socială, ideea în sine e un paradox și presupune o anumită ierarhie).  Aici sunt dependenții de stupefiante, dincolo cazurile de supradoză de la Obregia, la dreapta viața din canalele de la Gară, la stânga familiile cu o duzină de copii trăind la limita subzistenței. Fără să uităm minoritățile sexuale, ciudățeniile religioase, și de orice alt fel.

Te întrebi, năuc, care e ținta articolelor ăstora și care e efectul scontat.  Vrei să șochezi, să impresionezi, să transformi liberalul de multinațională în progresistul militant? Vrei să le bați obrazul? Vrei să fii Tod Browning? Îmi imaginez reacțiile siderate ale celor ca mine: oribil, oroare, ce bine că nu suntem în situația lor. Lectura tristă de identificare.

Pe de altă parte, cum să scăpăm de tara asta? Să ne biciuim zilnic de douăzeci de ori cel puțin pe spinare pentru că avem un card de debit? Să plângem nervoși pentru că ne plătim chiria în timp ce alții nu au unde să doarmă? Să ne fie inifinit rușine că ne urcăm într-un tren spre Sinaia când pe străzi încă se moare de foame?

Oricum o dai, nu îți iese. Poate că viața e mult mai complicată decât o poveste despre ceva anume. Există viață și există moarte peste tot. Există fericire și în mizerie, există multă disperare și în ordine. Poți să fii mizerabil într-un oraș superb, poți să fii al naibii de fercit într-o mahala infectă. Relitatea este mult mai largă decât căsuțele stupide în care încercăm disperați să o înghesuim. Și totuși, toată viața noastră se derulează ordonat în limitele căsuțelor. Este un paradox care, până la urmă, luat în serios, te copleșește.

Și atunci, degeaba te întrebi ce dracu mai ești azi… ești liberal, ești progresist, ești ecologist, ești anarhist? Ești de toate și nimic? Cui îi pasă, atâta timp cât ești din păcate, un receptacul de informație care filtrează totul în patternuri.

Mă gândesc la Republica lui Platon, la Utopia lui More, mă gândesc la absolut toți filozofii francezi ai Luminilor. Toate astea, toate ideile oamenilor ăstora, pentru nimeni. Hârtii de înălțat zmeul.  Nimic, până la urmă. Absolut nimic.

0

Pauza

Sarbatorile nu mai sunt. Oricat m-as chinui, de anul asta pot spune cu tarie ca nu mai exista. Sunt convinsa. E o realitate trista totusi, pentru mine, obisnuita sa traiesc intr-un harcea-parcea, intr-o istorie bizara si foarte abstracta. Generatia mea, de altfel, generatia aia care avea absolut toate coordonatele pentru a fi una providentiala (iata, curios, dar nu avem nicio amintire de la Revolutie) a trait un minunat non-timp. Anul asta, pe deasupra, traim de trei luni niste zile eterne cu o temperatura de 10 grade. Ma gandesc cu groaza ca putem sa o tinem asa la infinit. Sa ne trezim ca si pana acum, in anotimpul asta nou pe care nu stiu cum sa-l numesc, in eternele 10 grade. Viata noastra sa atarne numai de aceasca simpla si minunata constanta. Si totul sa se simplifice in profunzime.

Apoi mai sunt si telefoanele, si urarile. Prilejul de a te aduna la o masa, cu familia. Incerc sa-mi imaginez peste cati ani o sa am propria mea familie in jurul unei mese. Ce generatii vor pleca din mine. Ce copii, ce nepoti. Oare o sa-i strang pe toti in jurul unei mese sau nu? Cum o sa arate realitatea de peste vreo 30 de ani, fix in ziua de 25 decembrie. Din pacate, nu vad aceleasi reguli. Ma gandesc cu groaza la ordinea lucrurilor de dinainte de mine si de generatia mea: posesia spatiului. Primordiala si obsesiva posesie a spatiului. Fie ca se cheama teren, apartament, casa. Am si o teorie. Una cumplita care se va confirma. Ca nu mai exista spatiu de posedat si pentru noi. Ca nu numai ca ne-am nascut in afara timpului, dar suntem, betii de noi, si in afara spatiului. In vid, cum s-ar spune…

0

absența

absența ta

dincolo de vid
dincolo de lucruri
dincolo de conștiință

de memorie
de percepție

dincolo de acestă realitate săracă

înflorind monstruos

în ceea ce nu poate fi numit sau imaginat
explodând în ceea ce nu cunoaștem încă
o expansiune a neformelor

absența ta copleșitoare
de neînțeles
stăpânind totul ca o forță străină
anihilând toate reperele

purtând cu sine
miliarde de războaie
cataclisme naturale
molime
moarte
viață
schimbări și stagnări

ca o plasmă ca o
stare de agregare
cucerind totul
transformând totul

sfârșind totul

1

totul (2)

strâng din dinți
încerc să mă adun
să țin totul cu mine în mine
să nu țâșnească sângele prin pori
ca o lumină orbitoare

în minte chipul tău
atârnă greu

tu ești totul
ești grădina opulentă plesnind de sevă
tu ești răcoarea mea dulce
ești carnea și vinul și pâinea

în absența ta

nimicul

mă-nghite

0

Useless

Încerc să-mi dau seama unde și când s-a prăbușit lamentabil feminismul. Care a fost, în definitiv, punctul culminant, când s-a dezarticulat totul. Dacă el este marcat istoric prin ceva anume. Dacă fie și în conștiința colectivă, cineva și-a dat seama și a putut să spună fără nici un fel de dubii : aici. Aici s-a produs scrndarea, aici feminismul nu s-a impus ca model.
Consecințele sunt, în speță, uriașe. Drepturile obținute de valurile de proteste s-au adăugat pur și simplu condiției de facto a femeii. Partea cu lepădarea de modelul arhetipal nu a mai funcționat. Să ne înțelegem: realitatea demonstrează că amândouă modelele coexistă: tot femeia este cea care întreține căminul, cea care este datoare să pună la punct nevoile primare ale existenței ( prepararea hranei și celelalte treburi cotidiene – călcat, spălat, curățat). Tot ea își pune la dispoziție corpul pentru procreere (nici fizic nu am evoluat în niciun fel), și tot ea a câștigat, culmea culmilor, dreptul de a contribui financiar cel puțin în egală măsură la fondul familial.
Pe de-o parte, această rețetă simplă a alienării totale ar fi trebuit studiată în amănunt, ca fenomen social. Totuși, foarte puține lucruri despre. Se constată vag, se acceptă și se trece mai departe. Apele nu se separă de nicio parte.
Pe de altă parte, avem prima generație de bărbați educați de aceste mame scindate: asexuați, diafani, cvasi-inexistenți. Ei nu sunt capabili să impună un model (pater familias- care familie? erou civilizator, etc.). Nu se mai dedică studiului aprofundat a niciunei discipline: nu mai avem progres în artă, nici în știință, etc. Sunt dezorientați, comozi, mulțumiți cu această situație de vid.
Să ne fie de bine, ne-am autosabotat. Dacă, numai dacă feminismul ar fi putut să se impună ca model real, dincolo de bla-bla-urile ideologice…

0

am văzut totul
am văzut zilele
nopțile cu stele și lună
nopțile negre
întunericul sufocant
am văzut cerul gri de primăvară al bucureștiului
șiraguri infinite de blocuri
alei ude
animale alergând pe sub becuri
am văzut iarba am văzut bucuria am văzut
sfârșitul copilăriei și valurile uriașe de ipocrizie
înghițindu-l
am văzut generația mea
orbecăind spre nimic
am văzut cum dispare blândețea am văzut cum
ne înghite
vidul
ca o gură însângerată de monstru
nu asta ni s-a promis