0

Marea plictiseală

Există un regret cumplit, acela de a nu fi trăit nicio schimbare majoră de regim, niciun război, nicio revoluție. Odată cu generația mea, istoria a intrat într-o fază cumplită, de estompare, de fade-out.

De aici și paraxodul dezindividualizării, o bombă.

Mă gândeam, adesea, că este o greșeală să credem că am ajuns într-un punct în care individul s-a hiperindividualizat. Egoismul epocii în sine, alimentarea ego-ului prin înstrăinare, singurătate și alte dubioșenii este un fals. Ni s-a luat ceea ce era cel mai important: contextul. În absența lui, în absența unei istorii vii, reale, de care individul să fie conștient și la care să participe activ, starea lui nu contează. E ca și când ne-am revolta plutind aiurea în spațiu, într-un costum caraghios de cosmonaut.

Ce se mai întâmplă cu adevărat, ce s-a întâmplat notabil în ultimii ani, ceva fatal și decisiv care să ne fi cutremurat?

Atentatele, migrația orientală, Europa și multe altele sunt doar episoade izolate la care privim pasivi în spatele unui ecran, cu o tabletă pe genunchi și o bere în față, după o zi de muncă de zece ore într-un domeniu oarecare.

Nu ne mai interesează dezvoltarea noastră, nu mai avem țeluri înalte, nu mai visăm, nu mai facem analogii, nu mai suportăm metaforele, exercițiile de stil, jocurile de șah sau de cărți, visarea. Am devenit plați, anoști, neverosimili, superpragmatici, plictisiți și autosuficienți. De la eul modern, conștient, echilibrat, până la cel postmodern caleidoscopic și vag schizoid am ajuns la vid. Ne-am dezintegrat de tot.

Este un sfârșit care începe să se acutizeze.

Faza mai tristă e că nu ne-au crescut șapte mâini, nici n-am inventat androizii. Ne-am plictisit, ne-am plictisit cumplit de noi, de ce suntem, de ce am devenit. There is no way out…

Reclame
1

De anticipaţie

Cum aş putea, zilele astea, când bursele sînt într-un continuu picaj, când Belgia tot nu are guvern, când cel francez s-a gândit să reducă lista meseriilor deschise celor din Est la mai puţine decât erau la început, cum aş putea în condiţiile astea să nu mă gândesc la ce va urma?

Ceva va urma, cu siguranţă. Vom fi din ce în ce mai mulţi. Poate vom mai trăi câţiva ani în aceeaşi iluzie a prosperităţii. Timpuri de pace în care singurele războaie se desfăşoară în mijlocul Orientului şi atât. Graniţele Europei deschise pentru turism. Plimbări prin alte ţări, prin oraşe în care s-au întâmplat atâtea lucruri încât nici nu ne mai pasă. Istoria a intrat într-o fază obositoare, iar poveştile bunicului meu, în care mânca ciorbă de ştir pe timpul « Foametei » din ’47 sunt doar poveşti acum. Postcomunismul hilar al oraşelor din Est îmi smulge mereu câte un zâmbet. Nu putem distruge blocurile, pentru că nu ştim ce să punem în locul lor.

Vom mai avea, poate, câţiva ani pentru o familie, poate şi copii… cine ştie. Apoi bursele o vor lua la vale iar locurile de muncă vor fi îngheţate. Banii vor fi din ce în ce mai puţini, alimentele la fel. Vom fi din ce în ce mai mulţi, atât de mulţi încât oraşele vor fi suprapopulate. Atunci ne vom retrage în provincie, vom creşte animale, vom cultiva legume, vom zidi ziduri de protecţie în jurul proprietăţii, vom cumpăra arme. Nevoia de libertate se va schimba în nevoia de intimitate. Democraţia va eşua, ceva nou se va naşte iar noi vom participa.

Până atunci, rămânem în aşteptare. O vacanţă la Paris, o rochie de marcă, o bucătărie nouă pentru apartamentul de la etajul patru. Patru din opt. Să trăim, deci, şi să ne scriem cărţile.

5

Universitare din ce in ce mai tragice

Cred că în trei ani de facultate am dat la examene cam pentru două facultăţi. Da, e oarecum întemeiat dacă mă gîndesc la faimoasa “dublă specializare” cu care o să mi se ştampileze fițuica la sfîrşit de iunie. G. mi-a zis că în Franța cînd vrei să faci “litere” faci numai literatură şi lingvistică franceză. Opțional îți mai alegi tu o oră pe săptămînă timp de un semestru o altă limbă. Dacă vrei să studiezi pe bune altă limbă străină te duci la limbi străine. Ceea ce mi se pare normal. La noi se practică o struțo-cămilă datînd cred că din secolul trecut, fără ca nimeni să-şi pună problema că totuşi cercetările, atît în domeniul lingvisticii cît şi al literaturii evoluează. Se numeşte progres ştiințific. Apar tot soiul de chestii, se schimbă o grămadă de lucruri. Apar discipline noi, gramaticile sînt din ce în ce mai stufoase, turnurile de beletristică se înalţă şi ele, în puii mei, încît la un momentdat devine IMPOSIBIL să mai lucrezi pe o mie de fronturi. În mod magic, pentru copiii care termină acum anul I la Litere în Bucureşti, materia s-a redus drastic. Acum eu sper că s-a redus cu conştiinţa faptului că da, este prea mult, şi nu din rațiuni de ordin “avem 300 de studenţi în an şi nu avem cum să le asigurăm spațiul necesar pt a zace cîte 10 ore pe zi în facultate la cursuri”.

Dar dincolo de rahatul ăsta imens (căci trebuie să fii nebun să spui că lucrurile nu put rău rău dar rău de tot în sistemul universitar) stau eu şi mă gîndesc aşa… cine o să-mi facă şi mie dreptate? Că am stat cu zecile de ore în facultatea aia la cursuri inutile prezidate de oameni care n-au nicio treabă cu vocaţia de dascăl. Nici poveste, nu vreau să fiu luată în brațe şi legănată, dar eu chiar cred că a fi profesor înseamă ceva mai mult decît să stai la catedră şi să vorbeşti în continuu timp de două ore, după care să ieşi din transă, să te ridici şi să pleci.

Dar amuzant este că şi ei recunosc asta. Nu o să uit cum decanul, simabilul domn Papadima a venit să ne prezinte ofertele de master spunînd că ceea ce nu găsim la alte universităţi din ţară şi găsim la Bucureşti sînt cei mai buni specialişti. După 3 ani de amețeală în pepiniera specialiştilor eu vreau să mai cunosc şi profesori.

Şi totuşi ziceam eu, cine naiba o să facă dreptate? E clar că nimeni. Chiar nu vreau să fiu martirizată, nu am nici măcar pretenția că cineva exterior sistemului ar putea înţelege drama asta a mea (dacă nici ăia dinăuntru n-o resimt e clar că alienarea e singular şi răsfrîntă numai asupra mea).

Tot ce vreau eu acum, dar e pe bune singura chestier pe care mi-o doresc la modul dement-bolnav e ca lucrurile să se schimbe. Cred că m-ar durea rău de tot să ştiu că toți copiii ăştia care sînt mici acum o să treacă prin tot rahatul ăsta cînd o să se facă mai mărişori. Nu mai vreau cămine de cîcat în care trebuie să îţi împarţi camera cu necunoscuți şi cu paraziți cu multe picioare. Nu mai vreau o facultate bătrînă şi obosită plină de specialişti. Specialiştii să-şi facă treaba lor de specialişti şi să scrie cărțile pe care trebuie să le scrie. Vreau un campus universitar de bun simţ, nu un rahat împrăştiat prin tot Bucureştiul. Vreau să existe o minimă grijă pentru studenții ăştia amărîţi, mulţi dintre ei sînt nişte copii plecați pentru prima dată de-acasă… cine dracu’ îşi închipuie că o fi aşa uşor nu ştiu… Şi toate astea le vreau pentru generațiile care or veni, aşa cum şi alții le-au vrut pentru mine dar na, uite că n-am avut parte…