0

Somnul

Mă gândesc de multe ori la cine mai suntem și ce mai căutăm, până la urmă, pe-aici. Care e țelul, care e proiectul? Sensul s-a pierdut de mult pe drum, asta dacă vreodată am bâjbâit măcar pe lângă.

Care mai e rostul zilelor care trec aiurea? Ce mai contează până la urmă? Ce-a contat până acum? A fost sau n-a fost?

Mă uit la C. cum doarme. Somnul trebuie să fie cea mai vulnerabilă stare în care te poți afla. Este de o frumusețe dezarmantă. De o fragilitate cutremurătoare. Mă uit și mă mir. Și mi-e frică. Nu știu cine ne-a programat așa. De ce nu putem dormi cu săptămânile. Sau cu lunile. Să ne deconectăm pentru mult timp. Să ne întâlnim eventual în vise. Măcar o dată pe an să avem un somn de-o lună. Să știm sigur că atnuci se doarme. Oricât de mult am pierde. Oricâte lucruri s-ar întâmpla în absența noastră. Cred că o absență e necesară. Oricum prezența nu spune mare lucru.

Revenind. E atât de frumos. Cum să ucizi cu pleoapele atâta frumusețe?

Reclame
0

Cum am fost în Londra

D. dispăruse de multă vreme din anturajul pe care-l frecventam. Curios cum ne despărţim de unii oameni fără să ne dăm seama, ca şi când nici nu ne-am fi întâlnit vreodată. Acum, amintindu-mi, situaţiile în care ne-am trezit unul lângă celălalt par atât de romanţate încât nu le pot accepta. Memoria deformează ,transformă şi distruge totul. Îi trimisesem un mesaj cândva, la un Crăciun pe care încă-l mai simţeam, unul dintre ultimele dacă nu cumva chiar ultimul Crăciun adevărat. Cuvinte golale la care se răspunde la fel. Un schimb de mesaje de genul ăsta e un adio iminent. Astăzi l-am visat din senin. Eram in Anglia, ne plimbam pe străzi noaptea. Un sentiment de pace divină, o ieşire din timp. Niciun om pe străzi, oraşul gol. Numai clădiri în perfectă stare, scăldate de o lumină puternică, galbenă. Vorbeam ciudat, prin telepatie. El nu se oprea din întrebări despre viaţa mea, eu răspundeam în gând, el continua. La un moment dat ajunsesem lângă London Bridge, când întrebările s-au oprit. Ne-am uitat preţ de câteva clipe în sus, la lumini, apoi am continuat zâmbind. ‘’Spune-mi în ce oraş ai vrea să mergi acum ?’’, m-a întrebat. Speriată m-am uitat în toate buzunarele, aveam doar 30 de euro. ‘’Ştii, n-am bani de avion.’’, am răspuns. ‘’Nu-i nimic, nu trebuie să-ţi faci griji pentru bani, am eu suficienţi.’’ Într-adevăr, nu trebuia să-mi fac griji, doar eram cu D., şi el avea bani, ba chiar suficienţi cât să ne putem urca amândoi în orice avion, oricând. Tocmai de aceea intrasem în panică. Eram în Londra dar puteam să aleg o altă destinaţie şi era momentul să spun unde. Prin cap mi se derulau toate numele de capitale din Europa, dar le înlăturam cu o rapiditate furibună. Trebuia să fie ceva mai interesant de atât, dar nimic nu mi se mai părea interesant. Atunci am spus din senin ‘’San Francisco’’, gândindu-mă că nu înseamnă nimic, că orice alt nume de oraş aş fi rostit, ar fi fost tot un San Francisco sau o variantă a acestuia…

0

Lucruri simple, pe franţuzeşte

À toutes les filles que j’ai aimé avant
Qui sont devenues femmes maintenant
À leurs volcans de larmes
À leurs torrents de charme
Je suis resté adolescent

À toutes les filles que j’ai aimé avant
Des cours de lycée en jardin d’enfants
Aux lettres déchirées
À leurs baisers volés
Je suis resté adolescent

Elles avaient, elles avaient,
Des océans au fond des yeux
Elles dansaient, elles dansaient,
Pour nous garder plus amoureux
Elles disaient, elles disaient,
Que l’amour c’est toute une vie à deux
Elles avaient dans un sourire moqueur
Quelque chose de secret
Elles gravaient nos deux cœurs
Sur les arbres des forêts
Elles pleuraient comme on pleure
Quand on a trop aimé

Des océans au fond des yeux

À toutes les filles que j’ai aimé avant
Qui sont devenues femmes maintenant
De leurs éclats de rire
À nos nuits de plaisir
Je suis resté adolescent

À toutes les filles que j’ai aimé avant
De plage, de soleil, en dîners dansants
Aux secrets murmurés
Aux passions déchirées
Je suis resté adolescent

Des océans au fond des yeux

Des océans au fond des yeux

À toutes les filles qu’on a aimé avant…

0

balene ucigase si Eraserhead

Daca cineva-si inchipuia ca o sa imi ia mult timp pina la urmatorul cosmar…
Pe linga faptul ca ieri am avut o zi groaznica, nici nu am putut sa dorm pina pe la ora 5 dimineata (atit arata ceasul cind m-am uitat ultima oara). De cind am adormit insa a inceput distractia…
Eram undeva intr-o tabara de fizica (!?) cu multi fosti colegi de generala. Tin minte ca nu fusesem la ceea ce se predase, asa ca am venit doar la lucrarea finala de laborator. Cind am ajuns, laboratorul era sinistru, nu erau becuri, numai luminari aprinse ca sa avem lumina. Imi amintesc ca m-am asezat intr-o banca. Nu aveam foi, nu aveam nimic la mine. A venit intr-un tirziu si profesorul. Era un om mic de statura, cu parul alb, cu ochelari si grasut un pic. Se uita ciudat la mine pentru ca nu ma mai vazuse. Eu imi uitasem parfumul acasa si cind l-am vazut l-am intrebat „nu va suparati, puteti sa-mi imprumutati si mie parfumul dumneavoastra? eu l-am uitat pe-al meu acasa”. Asa ca tipul se duce intr-o camera din spatele laboratorului si vine cu o sticla maricica de forma cilindrica. In sticla era parfum care avea culoarea cognacului. L-am luat si am inceput sa-mi parfumez foile de examen de care intre timp facusem rost. Dupa ce l-am inapoiat, exact linga mine a aparut parfumul meu, moment in care toata sala a inceput sa urle si sa ma faca mincinoasa… Intr-un final s-au calmat, au venit subiectele. Am rugat pe cineva sa-mi explice mai inainte ce aveam de facut pentru ca nu stiam exact… Erau vreo 4 formule cu ajutorul carora determinai niste LITERE cu care mai apoi trebuia sa rezolvi un REBUS… Eu am prins repede mecanismul si am inceput sa rezolv subiectele numai ca la un momentdat mi-a dat ceva de genul „nu trebuie sa te gindesti mereu la moarte” si a fost freaky, m-am speriat, am inceput sa pling, m-am ridicat si am spus ca eu nu pot sa rezolv mai departe pentru ca simt ca voi afla niste lucruri ingrozitoare.
M-am ridicat si am iesit afara. „Afara” era undeva pe malul marii iar in fata mea era o barca si multi oameni se indreptau spre ea pentru a merge sa viziteze un monument. M-am suit si eu in barca, barca a plecat in larg, foarte departe, pina la o statuie care se afla de fapt pe fundul marii, iar din apa nu iesea altceva decit o mina de barbat cu niste linii fine. Toti din barca s-au pozat iar apoi barca s-a intors pe alta ruta. Fara sa-mi dau seama, barca facea turul statiunilor sudice si eu trebuia sa ajung in Costinesti unde ma astepta Radu. Numai ca m-am dat jos unde nu trebuia, adica in Vama. Dupa ce am pus piciorul pe nisip mi-am dat seama ca nu sint unde trebuie, numai ca nu ma mai puteam intoarce in apa. Marea devenise agitata si exact in stinga mea, la tarm, printre valuri se zbatea o balena ucigasa dintr-aceea colorata in alb si negru. Se zbatea foarte tare si mi se facuse foarte frica, nu puteam sa intru in apa pentru ca stiam sigur ca m-ar fi omorit pe loc. La un momentdat un val mare a ridicat-o la orizontala si a izbit-o de nisip, pe burta. Mie imi era frica sa nu cada peste mine si sa ma striveasca. Imediat dupa ce a cazut, a deschis gura larg, i-am vazut dintii si a fost pe punctul de a inhatza de picior un copilas mic, blond, care mergea dezorientat pe plaja. Eu l-am luat in brate repede si am inceput sa fug cu el pe nisip, in directia opusa balenei, pina cind mi-a iesit in cale un domn care mi-a luat baietelul din brate si mi-a multumit.
Am decis sa ma intorc la balena, se strinsese foarte multa lume in jur, si o auzeam (cel mai cumplit sunet din viata mea…) cum respira cu greutate. Aproape ca ma innebunea respiratia aia greoaie, cind a inceput sa urle, urletele ei erau ca un plins sinistru de copil mic… Am inceput si eu sa urlu si sa pling si sa-i rog pe oameni s-o omoare cineva pentru ca nu mai pot. Apoi am plecat de pe plaja, l-am sunat pe Radu, l-am intebat unde este, mi-a spus ca e „la semafor”. L-am intrebat in cit timp ajunge si el mi-a amintit ca nu sint in Costinesti, ci in Vama si ca trebuie sa ma duc la statia de microbuze sa vad daca mai circula ceva pina in Costinesti. Era noapte deja, pe drumul catre statie numai ciudati… Am ajuns intr-un final, m-am urcat in microbuz si am stat de vorba cu soferul, rugindu-l sa ma atentioneze cind ajungem in Costinesti pentru ca e noapte, sint dezorientata si m-am mai dat o data jos unde nu trebuia…
Iar astazi nu fac nimic, nu cursuri nu nimic. Ordine in camera si daca am timp ma duc la BCU.

0

this is chaos

and it happened again…
eram intr-un oras ciudat, un fel de mix intre constanta si bucuresti => drept consecinta facultatea, caminul, casa si prietenii erau cuprinse in acelasi spatiu hibrid.
O sa luam doua personaje (impropriu spus, mai bine suna „mintea mea a selectat doua personaje”): un el, sa-i spunem D., si o ea, sa-i spunem A.. In rest parinti, colegi de camin, oameni de pe strada cladiri si baruri importante si mijloace de transport in comun.
Trebuia sa ma intilnesc cu A, undeva in D’art (ia te uita, da, e ala pe care-l stim cu totii) numai ca respectivul bar era pozitionat undeva pe linga Casa Presei libere. Am ajuns, ne-am asezat la o masa, am comandat un suc. Ea era foarte bronzata. Oricum e o persoana cu tenul inchis la culoare, acum avea un bronz foarte ciudat. Am vorbit mult, povestea ca se intorsese din Europa unde avusese filmari… apoi m-a intrebat daca nu vreau sa vin la D. numai ca exact in momentul ala cerul s-a intunecat pentru ca venea furtuna. O furtuna foarte urita, nu stiu exact in ce anotimp era dar ma asteptam sa se lase cu ploaie si ninsoare in acelasi timp. M-am ridicat, am zis ca nu stiu daca o sa ajung la D., mai vorbim, chestii-trestii… si am luat-o inspre statia de autobuz. In statie (cred ca era fix statia din fata blocului in care stau in cta, pe vremea in care soseaua nu era largita si erau foarte multi plopi) am alergat dupa un autobuz, nu l-am prins. Deja se lasase racoare si daca ma uitam in spate vedeam norii negri. Cum asteptam sa vina ceva, vad ca vine D. Era foarte foarte vesel si incredibil de frumos si stralucea. (va mai amintiti ca am visat un momnument ciudat care era aureolat si din care iesea la propriu lumina, ei asa era si D., motoras de imprastiat lumina peste tot). A spus ca vrea sa astepte troleul cu mine, sa nu ma lase singura. Era mereu zimbitor. Apoi m-a invitat la el si i-am spus ca nu cred sa ajung, pentru ca vine furtuna si trebuie sa ajung acasa. El mi-a spus ca e ok si mi-a intins o caseta veche de video comunist spunindu-mi ca e un cadou pentru mine. M-am bucurat, am luat-o. A venit autobuzul si m-am urcat in el, in timp ce ma departam de D., el imi zimbea foarte frumos. Am ajuns la camin, desi dupa cum am spus era un mix intre camin si casa. Am intrat intr-o camera in care am gasit un video si am pus caseta.
Caseta era un film mut in care juca A. Erau scene foarte diferite, toate se petreceau in locuri deschise si foarte cunoscute: piete, biserici, catedrale, fintini. Ea era incredibil de frumos imbracata, cu parul impletit. Mereu era inconjurata de porumbei albi care erau parca o prelungire a trupului ei. Eu am inchis caseta si am spus „Acum e clar de ce se plimba A. prin Europa, se potriveste perfect cu decorul”. Eram dintr-o data foarte nervoasa, foarte suparata. Afara incepuse deja sa bata vintul si sa ploua foarte urit, si de la fereastra camerei mele puteam sa vad blocul lui D. Desi puteam sa-l vad ma gindeam ca pentru a ajunge la el ar trebui sa schimb doua autobuze. Atunci mi-a sunat mobilul, era D. care ma intreba unde sint si de ce nu sint la el. Eu i-am spus ca nu mai vin, pentru ca e urit afara si l-am intrebat unde-i A., daca e cu el. El a raspuns ca da, eu i-am inchis telefonul si m-am dus in baia din camin, m-am inchis inauntru si am inceput sa ma zidesc. Da, efectiv aveam multe caramizi portocalii micute si foarte mult ciment gata preparat si incepusem la propriu sa ma zidesc. In timpul asta cineva cred ca a observat ceva pentru ca la usa baii se strinsesera multi colegi din camin si mama, care plingea si batea in usa sa ies afara. Cam asa s-a terminat, all in all nu-mi amintesc momentul in care am terminat operatiunea de zidire, nu stiu daca am murit sau daca m-a salvat cineva, ideea e ca m-am trezit din nou cu un cap extraordinar de greu.
In plus, sint si racita la modul urit, trebuie s-o ard aiurea prin facultate si sa asist la discutii despre secolul luminilor, discutii care la ora asta nu ma pasioneaza si care sint prin excelenta o pierdere de vreme…

0

pod peste mare

pod

 

 

 

 

 

 

Nu sînt un om care să aibă coşmaruri regulate. Nu pot să mă laud cu faptul că visez măceluri şi chestii abominabile noapte de noapte. Nu sînt psihotică. Nu.

Am însă o predilecţie pentru visele acvatice. Fie că visez bărcuţe, rîuri sau marea, scăldat în ele şi în special uber-clişeul înecului care e mai mult un pseudo-înec (mereu ies la suprafaţă).

Există un sigur motiv în visele mele acvatice, care se repetă de cînd eram foarte mică: podul peste mare de dincolo de Năvodari.

Există un pod construit peste mare, la stînga fix de intrarea în Năvodari. E cît o autostradă, luminat excesiv, cu foarte multe faruri de-o parte şi de alta. Niciodată nu am ştiut unde duce exact. De multe ori credeam că nu e terminat. Cîteodată ştiam că duce într-un loc frumos unde ne-ar plăcea tuturor să fim.

Prima dată l-am visat cînd eram foarte mică. Nu-mi mai amintesc ce se întampla, îmi amintesc doar imaginea podului (descrisă mai sus). Eram cu ai mei în maşină şi mergeam spre locul ăla frumos de care v-am zis. N-am mai  ajuns la destinaţie, pentru că m-am trezit prea devreme.

A doua oară l-am visat de curînd, exact aceeaşi imagine. Nu-mi mai amintesc nici atunci cum a fost, cert este că după ce m-am trezit puteam să jur ca podul ăsta chiar există, şi dacă nu exista atunci axioma zice ca el trebuie să fi existat.

În accesul ăsta de nebunie chiar i-am întrebat pe ai mei dacă nu s-a încercat vreodată construirea unui pod peste mare, spre Năvodari. Ei s-au uitat ciudat şi au zis, evident, că nu!

Azinoapte a apărut din nou.

Eram cu maşina lu’ taică-meu, singură la volan, fara permis de conducere. Nu-mi amintesc unde trebuia să mă duc, dar am ajuns pe lînga Năvodari, într-o intersecţie foarte mare plină de poliţişti care dirijau circulaţia. Înainte de intersecţie am tras pe dreapta, am oprit maşina şi l-am sunat pe taică-meu să vină de la muncă, să se urce el la volan şi să mă ducă acasă, pentru că e plin de poliţişti şi mi-e frică. Taică-meu mi-a zis la telefon că n-am decît să mă descurc singură, că nu-l interesează.

Ok, mă urc eu înapoi în maşină, pornesc şi ajung în intersecţie. În faţa mea, două indicatoare. Unul spre stînga, care ducea fix pe podul cu pricina şi pe care scria “Constanţa” şi altul spre dreapta pe care nu-mi amintesc ce scria. Oricum neinteresant, pentru că eu trebuia să ajung acasă.

Mi s-a părut ciudat indicatorul pentru că ştiam ca nu pe-acolo ajung la Constanţa.

So, iată-mă pe pod, conducînd cu viteza şi fara carnet. Brusc, podul se termină şi maşina sare direct spre mare. Acum, cred că într-un acces de frică lucidă, în timp ce eram în maşină plonjînd spre moarte mă gîndeam (în vis) dacă merită să mă salvez sau nu. Într-un final am zis că da, şi în timpul “zborului” am deschis portiera şi am sărit din maşină. Maşina a căzut în mare şi la fel şi eu. Apa era foarte foarte limpede şi, as usual, nu m-am înecat ci am ieşit la aer fară să păţesc nimic…

 

Acum, additional notes:

         pînă la 4 ani am locuit în Năvodari

         nu am permis de conducere

         niciodată nu m-aş urca la volan fără el, nici dacă mi-ar pune cineva pistolul la tîmplă

         niciodată nu m-ar lăsa ai mei să fac asta

         n-am ştiut pînă acum că există într-adevăr un pod peste mare (China, foto sus)

         nici acum nu mi-e foarte clar dacă podul din vis există sau nu

          

În încheiere, ştiu că interpretările unui astfel de vis sînt la mintea cocoşului, însă nu asta contează. Contează că mereu visele cu podul de peste mare sînt obsesive şi îngrijorător de reale. În plus am senzaţia că e sufocant să mergi cu o maşina mică pe un astfel de pod. Orice mişcare greşită înseamnă moarte garantată.

În fine, pot să spun că visul ăsta e o mostră de pure-horror în cel mai autentic stil, pînă la urmă, în spatele oricărei fobii e doar frica de moarte…