0

Simple songs

Niciodată nu am fost fanul revistelor glossy. Sau al blogurilor de beauty, make-up si alte tâmpenii. Singura greșeală pe care o făceam era să îmi cumpăr Cosmopolitan o dată pe lună. Normal, nimic mai util decât să vezi o geantă care costă 700 de roni și pe care nu o să ți-o iei în veci pentru că mai pui 300 și îți plătești chiria luna asta. Sau luna viitoare. Sau faimoasele articole cu preț la cerere care mi se păreau culmea culmilor. Ca să îți placă treburile glam, beauty, modă și alte stupizenii, trebuie să ai bani. Nu să te joci cu jumătăți de măsură, chirii tembele și haine cumpărate de la Miniprix-ul din Romană.

Oricum, cumva am ajuns pe un site cu povești. Un fel de Povestea Mea din anii 90 sau Povestiri Adevărate. Din când în când, până și astea mai greșesc și mai dau câte un articol decent. Și iată-mă dând like acestei tâmenii. De două zile mă trezesc pe feed cu articole absolut sinistre. E incredibilă viața femeilor. The Secret Life of Pets trebuie să facă un remix. E nebunie. Cu amanți, cu băieți mai tineri, cu bărbați maturi, cu mustrări de conștiință. Cu frustrări, Dumnezeule, până la cer. De fată batrână care n-a făcut nimic până la 40 de ani și se trezește singură-cuc. De tânără mamă la cratiță, stergătoare de bale ale proaspeților bebeluși. De femeie fatală, tânără și puternică căreia un nenorocit i-a stricat viața și-a părăsit-o pentru altcineva. Tânguiri și jelit după anii trecuți, după iubiri apuse, după ăla căruia nu i-ai dat o șansă, după ăla care nu ți-a dat o șansă, după voi când nu v-ați dat o șansă. Căci cine știe cum ar fi arătat viața dacă și numai dacă…

E o suferință patetică și totală. E greu să fii femeie. Și mai greu e să nu urli treaba asta în gura mare ori de câte ori ai ocazia. Și trebuie să fie ca în filme. Cu mult patos. Ca în ăla pe care îl citează toate mimozele. Cu Ryan Gosling făcut după nu știu ce roman.

Fericirea e cu patos, năbădăi, suferințe, și fiecare își trăiește propriul roman de Sandra Brown.

De când am născut-o pe Iris, nu prea mai avem timp de nimic. Amanți? Oftat prelung după trecut? Uitat în gol la viața-ți goală? Dacă fac duș și am timp să mănânc e o zi cât o vacanță.

Faceți copii. Vă vindecă de toate tulburările, de toate frustrările, de toate întrebările și frământările. Viața o ia la vale, ai timp doar să sari în trenuleț și deja aluneci în pantă cu viteza luminii. Iar apoi, ar tebui să fie ca în Youth, pe care în sfârșit l-am înțeles după ce l-am văzut a treia oară. Simplu. Un cântec simplu.

Reclame
0

Un film prost

A fost o zi lungă, în care mi-am dat seama că nu mă mai pot relaxa și că mă simt vinovată pentru fiecare secundă în care îmi permit să nu fac nimic. Parcă mă aleargă cineva din spate. S-a dat startul și nu îmi mai permit să mai pierd nici măcar o secundă. Trebuie să turez motoarele la maxim. Și să nu pierd timpul. Așa ca astăzi. Uitându-mă la Youth. Al lui Sorrentino. Un film fără miză.

Mă așteptam, după trailer (urăsc trailerele, le urăsc din tot sufletul) să fie ceva profund. O dramă. O dramă adevărată. Aceea a existenței. A bătrâneții hidoase de care fugim cu toții. O deșirare a individului în fața propriei neputințe de a împiedica sfârșitul. O dramă a corpului deformat și a sufletului obosit. O dramă a ratării. În mod absolut, suntem, cu toții, niște ratați. Cel mai mare poet, cel mai mare scriitor, cel mai mare umanist (să facem abstracție de faptul că în vidul de azi umanismul e primul înghițit, se pare că nu mulți îi simt lipsa) va avea întodeauna în minte imaginea limpede a proprei ratări.

Mă așteptam, deci, la ceva de o frumusețe și de o tristețe sfâșietoare. Ca acea melodie a lui David Lang din (iată, IAR) trailer, care m-a tetanizat de la primele note.

Ei bine, nu. Nu avem nimic. Nu există o poveste anume. Ceva se-ntâmplă într-un sanatoriu din Elveția (cred că aș înnebuni în Elveția, mi se pare cadrul perfect pentru toate nevrozele, un mediu neutru și aseptizat gata să te scoată din minți, de unde iată, mult potențial), tineri și bătrâni merg la masaj, stau la masă și au cele mai inautentice conversații posibile. Despre viață, despre tinerețe, dar despre nimic. Despre planuri de viitor, dar nimic de fapt. Xulică a părăsit-o pe Z în timp ce se îmbarcau într-o croaziera în Polinezia. Un regizor de vârsta a treia se aruncă de la balcon rostind fals maxima feelings are all we have. Un actor, regizor wannabe de pe undeva din USA citește Novalis. Vai, cum, tu citești Novalis? Până și Novalis este o amintire. Cine dracu mai citește Novalis, chiar așa.

Patetic, prost dar cu pretenții, mizând pe gloria filmului de dinainte, Youth este o pierdere de vreme. Una pe care teoretic nu mi-aș fi permis-o. Nici măcar frumusețea cadrelor și frumusețea ultimelor cinci minute, în care personajul principal își vizitează soția la spital (de altfel singura secvență decentă și autentică, care nu pare ca nuca-n perete) nu salvează acest nimic.

Mă mai gândesc, cu groază, că de foarte mult timp nu am mai văzut un film care să mă cutremure. Un film cu adevărat greu. De la care să mă scol contrariată. Să mă facă să nu mai fiu sigură de nimic. Nu mai știu de când nu mi s-a mai întâmplat. Nimic nu se mai întâmplă. Nici în artă, nici în lume, nici în viață. Trăim în afara timpului. În afara noastră de altfel. Nimic nu ne mai spune, din păcate, nimic.