M-am mutat

Deocamdată aici : https://cumcrescirisii.wordpress.com/

2018

Nu sunt o nostalgică a vremurilor apuse. Sau cel puțin nu mereu. Îmi place ideea de progres, cred că viitorul este ceea ce contează cu adevărat și că doar prezentul îl pregătește. Însă azi mi-am amintit cum era fără social media. Era mișto rău. Nu era goana asta nebună de a împărți totul cu toată lumea. Lucrurile erau intime, personale. Erai undeva la munte și mâncai cea mai bună tochitură de porc din viața ta, undeva la mama dracului, la o cabană. Și lucrul ăsta îl știai doar tu. Puteai să îi faci o poză cu un aparat cu film, însă nu o făceai. Pentru că erau vremuri în care era stupid să pozezi o farfurie cu mâncare. Prin urmare îți rămâneau cuvintele. Rămânea doar povestea tochiturii, dacă alegeai să o împărtășești cu cineva. Și apoi, peste ani, amintirea. Subiectivă, modificată, filtrată de puterea minții și a memoriei. Îmi lipsesc atât de mult poveștile. Despre oameni, despre locuri, despre ceruri de noapte din vremurile în care nu le puteai împărți dintr-un click cu toată lumea pe Facebook. Ce ceruri erau! Ce stele! Ce oameni aveam împrejur. Parcă și noi eram, vag, mai umani. Totul a devenit extrem de steril și nu e chip să te întorci inapoi. Aș vrea ca 2018 să fie un an fără social media pentru mine. Mi-aș lua un aparat oldschool, aș încerca să vad dacă mai găsesc filme pentru el. Aș improviza un laborator de developat. Și aș trăi mai mult. Mi-aș șterge toate conturile imbecile și aș face poze doar la lucrurile care contează cu adevărat. Bine, i-aș face mai multe poze lui Iris, poate. Aș trăi și aș povesti. Iar dacă lipsa activității mele pe social media i-ar face pe unii să mă uite, m-aș bucura să rămân în poveste. Am aproape tot ce îmi doresc. Iar ziua aia nu e departe. Ziua în care o să șterg tot și o sa rămân în poveste. 

Simple songs

Niciodată nu am fost fanul revistelor glossy. Sau al blogurilor de beauty, make-up si alte tâmpenii. Singura greșeală pe care o făceam era să îmi cumpăr Cosmopolitan o dată pe lună. Normal, nimic mai util decât să vezi o geantă care costă 700 de roni și pe care nu o să ți-o iei în veci pentru că mai pui 300 și îți plătești chiria luna asta. Sau luna viitoare. Sau faimoasele articole cu preț la cerere care mi se păreau culmea culmilor. Ca să îți placă treburile glam, beauty, modă și alte stupizenii, trebuie să ai bani. Nu să te joci cu jumătăți de măsură, chirii tembele și haine cumpărate de la Miniprix-ul din Romană.

Oricum, cumva am ajuns pe un site cu povești. Un fel de Povestea Mea din anii 90 sau Povestiri Adevărate. Din când în când, până și astea mai greșesc și mai dau câte un articol decent. Și iată-mă dând like acestei tâmenii. De două zile mă trezesc pe feed cu articole absolut sinistre. E incredibilă viața femeilor. The Secret Life of Pets trebuie să facă un remix. E nebunie. Cu amanți, cu băieți mai tineri, cu bărbați maturi, cu mustrări de conștiință. Cu frustrări, Dumnezeule, până la cer. De fată batrână care n-a făcut nimic până la 40 de ani și se trezește singură-cuc. De tânără mamă la cratiță, stergătoare de bale ale proaspeților bebeluși. De femeie fatală, tânără și puternică căreia un nenorocit i-a stricat viața și-a părăsit-o pentru altcineva. Tânguiri și jelit după anii trecuți, după iubiri apuse, după ăla căruia nu i-ai dat o șansă, după ăla care nu ți-a dat o șansă, după voi când nu v-ați dat o șansă. Căci cine știe cum ar fi arătat viața dacă și numai dacă…

E o suferință patetică și totală. E greu să fii femeie. Și mai greu e să nu urli treaba asta în gura mare ori de câte ori ai ocazia. Și trebuie să fie ca în filme. Cu mult patos. Ca în ăla pe care îl citează toate mimozele. Cu Ryan Gosling făcut după nu știu ce roman.

Fericirea e cu patos, năbădăi, suferințe, și fiecare își trăiește propriul roman de Sandra Brown.

De când am născut-o pe Iris, nu prea mai avem timp de nimic. Amanți? Oftat prelung după trecut? Uitat în gol la viața-ți goală? Dacă fac duș și am timp să mănânc e o zi cât o vacanță.

Faceți copii. Vă vindecă de toate tulburările, de toate frustrările, de toate întrebările și frământările. Viața o ia la vale, ai timp doar să sari în trenuleț și deja aluneci în pantă cu viteza luminii. Iar apoi, ar tebui să fie ca în Youth, pe care în sfârșit l-am înțeles după ce l-am văzut a treia oară. Simplu. Un cântec simplu.

Pe vremea lor

Mă gândeam că nu voi scrie niciodată despre sarcină sau naștere. E ok, e plin internetul de bloguri de parenting, jurnale de sarcină și alte dubioșenii. E ca un fel de profesie care se cere perfecționată.

Vreau însă, să scriu despre altceva. Despre diferențele enorme între cum am fost noi crescuți și cum ne creștem noi copiii. E de-a dreptul dureros. Mă gândesc cu groază că pe vremea aia, femeile aveau nici mai mult nici mai puțin de 3 luni de concediu postnatal. Atât stăteai cu copilul, după care trebuia să fii în formă și să te întorci la uzină. Suntem o generație crescută de bunici și străbunici, care au făcut ce au putut sau ce au știut ei mai bine, cu metode și informații de pe când erau părinții noștri mici. Alăptatul la cerere, baby-wearing, colici, purtatul bebelușului în brațe, co-sleeping și altele erau, desigur, niște nebunii. De alăptat nu alăptai, pentru că în 3 luni te întorceai la serviciu. Prin urmare ți se spunea că nu ai lapte, și chiar ajungeai să crezi gogoașa, de unde îi dădeai cu lapte praf. Suntem o generație crescută cu lapte praf, cu ceai, cu apă, cu supă înainte de 6 luni. Suntem ultimele victime ale puericulturii comuniste.

Din păcate, multe persoane au rămas cu același calup de informații pe care îl răspândesc cu nonșalanță. Am auzi de prea multe ori placa cu nu ai lapte, ții copilul flămând, nu cred că faci bine ce faci, dă-i ceai, e deshidratat, dă-i apă, se-nvată în brațe, se-nvață legănat, eu la două luni îi dădeam supă. Personal, dacă cumva o să ne crească 10 perechi de sâni, o să nască mamele surogat-androizi în locul nostru, o să ne hrănim bebelușii cu puterea minții sau o să ne transformăm în altceva când fiică-mea o să fie mamă, îmi doresc să fiu informată. Îmi doresc să fiu la curent. Să știu, să înțeleg și să susțin mersul lucrurilor când timpul va fi al ei. Nu îmi doresc, sub nicio formă, să ajung vreodată să îi spun eu pe vremea mea îți dădeam și îți făceam aia. Eu pe vremea mea nu ar trebui să existe. Vremea nu mai e a mea, vremea e a ei și pe nimeni nu interesează ce a fost înainte.

Sper să ne putem schimba. Sper să fim mai lucizi, mai deschiși, mai receptivi, mai maleabili, mai ancorați în prezent decât ei. Sper să ne fie bine.

Cafteala

Am văzut Festen. Și mi-am amintit de cafteală.

Am fost un copil singur, târât de multe ori pe la sindrofii de familie unde ma plictiseam enorm, dar unde trebuia să le zâmbesc oamenilor mari care mă priveau, și ei, cu maximă milă. Eram un pitic într-o lume infinită de picioroange. Ca să mă calmeze, femeile îmi dădeau de obicei casetele lor de bijuterii si perle și machiajul, asezându-mă cumințică pe un scaun dublat de perne. Astea erau singurele jucării în casele lor fără copii. Mă îmbrăcam adesea cu eșarfele lor, îmi atârnam clipsurile mari de plastic de lobii mici ai urechilor, mă dădeam cu ruj și tăceam, în timp ce ei își expuneau viețile ridicole de adulți în fum de țigară, pahare de vin și platouri cu ordef și fripturi. Mai ieșeam din când în când, prilej pentru vreo mătușă, nașă, verișoară de-a părinților să se mire, să mă scuipe, să fie uimită și – cu siguranță acum înțeleg – să tremure de spaimă la gândul că are în față Viitorul și că habar nu are cum să îl abordeze.

Așteptam de multe ori stânjenită și la limita răbdării să se termine totul și să ajung acasă, unde, deși la fel de singură, măcar aveam păpușile cu mine.

Pe lângă toate astea, mi-o luam pe bandă rulantă. Palme și bubuituri, iar câteodată cu cureaua. Privind retrospectiv, îmi e milă de mine și de ceilalți ca mine. Pentru că din păcate am fost foarte mulți. Mi-e milă de noi și nu știu cine o să ne facă vreodată dreptate.

Mi-o luam din motive cretine. Mi-o luam pentru că răspundeam. Dacă îndrăzneam să nu fiu de acord cu ceva, jap, direct peste bot. Mi-o luam pentru că maică-mea pleca la muncă și nu suportam să rămân singură. Începeam să plâng ca un ceas elvețian, cu jumătate de oră înainte să iasă pe ușă. Normal, atunci nu existau Freud, parentingul, psihologii și anxietatea de separare. Existau doar palme dacă ceva era în neregulă. De la plâns, palme și fugăreli prin casă începusem să fac un fel de insuficiență respiratorie pe fond de stres pe care am moștenit-o și acum. Mai pe scurt mă învinețeam și nu mai respiram. Moment în care eram bătută ca să tac. Nu mai conta ce se întâmplase, dacă nu tăceam și nu mă calmam cureaua făcea cranț pe mine.

Dacă nu intram în casă la ora la care eram chemată și îmi permiteam luxul de a mai sta cinci minute în fața blocului, mi se încuia ușa. Instantaneu începeam să plâng, neștiind cine o să aibă grijă de mine, unde o să mă duc, ce o să mă fac acum, noaptea, când nu mai eram primită înăuntru. Asta până când ieșea maica-mea să mă caftească pentru că făceam gălăgie pe scară și îi făceam de râs.

Apoi uitam, sau le luam ca pe ceva firesc, și zilele treceau exact la fel.

Cel mai rău mi-o luasem când la un moment dat era o campanie la televizor în care erai invitat să mergi la poliție dacă mănânci bătaie de la ai tăi. Așa că înainte să se dezlănțuie iadul, am avut tupeul să îmi informez părinții că dacă mai ridică mâna la mine, mă duc la poliție. Atât mi-a trebuit.

Ajunsesem, prin liceu, când îmi dădusem seama cât de ridicolă era familia mea, să îmi doresc să fi fost un copil dificil doar ca să le fi scos pe bună dreptate perii albi alor mei. Le uram în fiecare noapte o realitate alternativă în care să fi avut un copil cu probleme reale, nu o fetiță singură și plictisită, ascultătoare, aliniată normelor, devreme acasă, inteligentă, premiantă.

Mai târziu mi-am dat seama că nu suntem puțini, că povestea asta e povestea unei generații și că comunismul nu a însemnat doar anihilarea libertății de expresie, lagăre de concentrare, colectivizare și industrializare. Comunismul nu a însemnat doar Lenin, Stalin, Ceaușescu și rahatul din cărțile de istorie pe care ne permitem să îl livrăm la examene. Comunismul nu a înseamnat doar orfelinatele, carnetele de partid, Securitatea, cenzura. Din munca repetitivă la combinat, din apartamentele-cutii sufocante, din traiul la comun al clasei muncitoare, din liniștea și regimul spartan au ieșit monștrii pe care părinții noștri i-au pasat senini pe spinarea noastră. Răul cel mare a fost subminarea totală a sentimentelor, imaginea familiei caste, distante, inerțiale, neautentice promovată cu nonșalanță și luată de bună. Din falsul ăsta, din lipsa asta de trăiri autentice, de blândețe și de iubire sinceră am ieșit noi, copiii de după Revoluție.

O dreptate individuală, o cafteală poetică – așa ca pe final de Festen – după o sindrofie la care le-ai urla în față toată astea de mai sus vinovaților ar fi mult, mult prea puțin.