0

Scena

Nu-mi plac filmele de acțiune. Alea semi-SF mă scot din minți. Pe alea cu mafioți le accept la limita limitei. Nu cred că poți să te identifici prea mult cu ele. Extratereștri călărind orașe în America, facțiuni dubioase și bazooci pe umeri, pistoale și mitraliere, sânge, bombe și explozii. Uhm, nu. Nici Counter Strike nu am jucat, nici jocurile stealth nu îmi plac. E un fel de băiețeală falsă. Un basm postmodern pentru băieți. Dacă înainte Făt-Frumos era fiu de împărat și călărea un cal alb, acum eroul e un outkast călărind o motocicletă cu un kalashnikov la spinare. Patternul se păstrează cu siguranță și o analiză comparată ar fi cu siguranță foarte șmecheră. Dar pentru că nu am timp de investit în creații extravagante, o să spun doar că ieri am fost la film. De acțiune.

Plictisită de semi-izolarea din ultima lună, ieri seară am început să fac ce mi-am jurat că nu mai fac niciodată : să mă uit la trailere. Iată că nu pot să nu mă uit. E ca și când ți-ai promite că nu mai mănânci în veci la Mc Donald’s. Societatea asta te pervertește și te ademenește cu rahaturile ei și ești slab și nu poți să spui nu. Să trăiești ca un pustnic în vârful dealului e la fel de ridicol și până la urmă nu te poți împotrivi. Probabil o să duci o existență chinuită, scindată între natura ta umană și semi-realitatea asta virtuală din ce în ce mai oribilă.

Văzusem deci că a apărut John Wick 2 și, deși sunt ultima presoană care să fie o fanatică a genului, mi-am amintit de John Wick 1.

Sunt anumite scene care se ridică deasupra filmului și a filmelor în general. Le simți imediat. Le miroși. Le trăiești acolo în fața ecranului ca un catharsis. Filmul poate să fie prost, ordinar, ok, bun, foarte bun. Dar atunci când vezi scena aia, știi că e mai mult. E ceva în plus. E ceva peste scenariu, cameră și actori. E un fel de legătură perfectă a tuturor în același timp. Sunt genul de scene care te scot din timpul tău cronologic, linear, istoric, și te ridică undeva deasupra. Nu prea mai ești doar un spectator pe un scaun la un film. Trăești aleceva, simți altceva.

Mi-am adus aminte de scena împușcăturilor din club. Este, pentru mine, unul din eforturile stelare. L-am simțit din prima și am știut că, în fond, ăla e tot filmul. Nu prea are rost să spun de ce. Am o problemă și cu muzica în filme. Aici totul este absolut perfect. Coregrafia e elegantă, close-up ul cu privirea lui Wick în timp ce nu-l împușcă pe Tarasov e de manual. Slow-motion-ul cu fuga în prosop prin spatele geamurilor care explodează în urma impactului cu gloanțele e și el cumplit de bun. Disgur, în original, după bucata de bubuieli în jurul piscinei urmează aglomerația pe ritmuri de rave, dar și acolo sunt uimitoare accentele pe ritm. E ca un balet.

Una dintre cele mai bune și mai complexe scene pe care le-am văzut până acum. Aș scrie despre ea o dizertație întreagă, dacă aș fi altcineva în altă postură.

Revenind, amintindu-mi de scena asta, am văzut trailerul de la no 2. Bubuieli pe muzică clasică. Mi-am spus Doamne, asta e este. Asta o să fie intergalactic dacă e filmat în același stil. Din păcate nu a fost. A fost cam semi-țeapă. Cam ca trailerul de la Youth, unde din nou mă așteptam la ceva sacru cu iz de tragedie antică, dar care s-a dovedit a fi, ei bine, altceva.

Oricum, cam atât voiam să spun:

0

Doom and gloom

Voiam să scriu acum câteva zile un De ce nu este Kyra Kyralina un film de rahat. N-am mai scris, în schimb am recitit nuvela în română într-o după-amiază. Cred că o mai citisem cândva prin facultate, nici nu mai contează. După care m-a lovit dilema: cât trebuie să revendicăm noi din opera asta. Textul original e scris în franceză și publicat în Franța iar conținutul are mai mult un aer universal decât neaoș. Desigur, o bună parte din evenimente se petrece în Brăila și autorul parc-ar fi și parcă n-ar fi integrat în peisajul autohton al istoriei literaturii române. N-am acum cărțile de referință, ba chiar mă tem că nu știu câtă legitimitate mai au ele în 2017. Cred sincer că până și peste Harold Bloom s-au îngălbenit foile.

După care m-a lovit o altă dilema: în calitate de ce emit eu judecățile astea? Sunt ani de când n-am mai avut niciun contact cu lumea academică sau literară. Mi-am dat o licență aici după niște ani de studenție siniștri, mi-am dat o dizertație dubioasă într-o țară care tăiște orbește pe ruinele propriului cadavru. Cu hâțoagele astea ridicole m-am întors ca să constat că nu pot să fac ceea ce mi-ar fi plăcut. Viața m-a înghițit rapid. Mi-ar fi plăcut să fiu profesor, sa citesc, să scriu, să deschid mințile unor copii care în scurt timp îmi vor lua locul.

Da și ce mare lucru? Dă-ți examenul de titularizare și înscrie-te la doctorat, vor spune oamenii cu pălăriile pregătite pentru extracția iepurilor norocoși. Nimic nu e imposibil.

Imposibil este, fraților, să trăiești cu un salariu de 1500 de roni pe lună când ai de plătit o chirie.

Ei cum așa, dă meditații, mută-te cu ai tăi… Ce, nu ți-au lăsat părinții apartamentul? De ce te caci pe tine cu chiria? Sunt soluții.

Toate imorale. N-am dat meditații în viața mea. N-am să dau meditații în viața mea. Mi se pare strigător la cer să faci bani de pe urma unor examene tembele și a unui sistem de învățământ care nu e în stare să asigure un minimum de instruire. Atâta timp cât este de stat, meditațiile particulare nu ar trebui să existe. La fel de strigător e să fii nevoit să faci asta, pentru că salariul de profesor e atât de mizer încât nu îți asigură nici măcar un minimum minimorum: casă și masă. Cine nu vede lucrurile astea simple se înșală și susține, prin acțiunile lui, un fals în care toată lumea, de la vlădică la opincă e complice.

Stat cu părinții? Serios? Dar părinții ăștia la vârsta mea stăteau cu părinții lor? Ah nu? Ca erau alte vremuri și le dădea statul și inflația și Istoria și Marele Anonim și Universul în toată măreția lui? Nu e cam lame ce fac eu aici? Adică ce-nseamnă să te revolți pe facilitățile unui timp din care n-ai făcut parte? Nu e scrânteală? Dar atunci cum să fac să trăiesc din 1500 de lei pe lună fără compromisuri handicapate, ca simplu angajat, ceea ce în definitiv sunt și acum?

Ho, stop. Dar doctoratul?

Am 28 de ani și time is money. Nu îmi permit să îmi iau o lună de concediu, pentru că am o chirie lunară pe care dacă nu o plătesc, pot eventual să dorm sub un pod sau în Gara.

Dar ce, ești sigură, nu poți să stai cu părinții în caz de urgență?

Vine o vreme în care cazurile urgente sunt penibile și în care a sta cu părinții devine cel puțin jenant dacă nu total deplasat. Există o mândrie a fiecăruia, mândria de a fi independent care se transformă cu timpul în ordinea firească a lucrurilor. Nu am stat de pomană, am avut grijă, in mod defectuos dar lucid de viitorul meu. În ce realitate logică și asumată te poți întoarce în casa părintească???

Da, dar un doctorat înseamnă o bursă…

Cum să nu, și bursa are un termen limită, iar în timp ce muncești nestingherit la doctorat în liniște și pace trebuie să muncești și la post-doctorat. Care nici ăla nu e pe termen nelimitat și iată-te în punctul de start. Din bursă în bursă pânâ nicăieri. Până poate într-o altă bursă care duce, evident, tot în zid.

Mofturi, atunci ia de muncește în multinațională și fii fericită că îți plătești chiria, că ești independentă, ca nu stai cu mumă-ta și cu tac-tu care ar fi fericiți să te aibă lângă ei. Hai, ia și fii roboțel pentru un overlord și depărtează-te de ce îți place sau de ce ai fi putut să fii dacă erai mai ascultătoare, mai fricoasă, mai devreme acasă și mai devreme născută și concepută într-o altă țară.

Da, să trăiți!

Oricum ceea ce-am vrut să spun foarte pe scurt e că chiar nu contează cine dracu’ a fost Panait Istrati sau Harold Bloom sau the look of doom my face.

0

Restul e balast

Zilele astea mă gândeam, cu tristețe, că m-am stricat de tot. Gata. Ăsta e sfârșitul, mi-am spus. Totul mi se pare o tâmpenie. Mă uit la filme ușoare și fără substanță, la semi-porcărioare menite să îmi păcălească creierul. La blockbustere. La acea formă de artă care confiscă timpul doar pentru a te sustrage din realitate. Este, cred, un scop terapeutic perfect justificat. Suntem nefericiți, și în nefericirea și plictisul nostru, ceva trebuie să umple golul. Desigur, e mult prea ușor să vorbești de pe tușă când n-ai pus umărul nici măcar la o păcăleală.

Revenind, mă uit la tâmpenii. Citesc niște abominații. Mă chinui de o lună să termin Leagănul Pisicii de Vonnegut. Și mi se pare o carte proastă. Mult prea proastă pentru renumele ei. Seacă. Am putea foarte bine și fără ea. După ce o termin, o să fiu aceeași. Mulțumesc, domnule Vonnegut, pentru nimic. Dumneavoastră și altor câteva mii și milioane de câcaturi cu care ne luăm din când în când câte o țeapă. Gata, mi-am zis, iar îmi pute absolut tot. Viața e prea scurtă, se scurge la viteză automată și orice tâmpenie citită și orice film cretin vizionat este, pentru mine, un eșec.

Din păcate însă, nu mai există filtre. Filtre adevărate. Critici adevărați. Formatori de opinie care să conteze. Oameni care să separe balastul de capodopere. Oameni care să formeze un gust, o educație, un minim control asupra a ceea ce mai numim azi artă.

Prea puțin se scrie și se vorbește despre lucrurile care contează cu adevărat. Despre filmele bune, despre cărțile care merită, nu pe nepotisme și cumetrii, ci pe bune. Totul e băgat într-un mare malaxor, de la știrile false și conspirațiile dubioase până la reclamele la pastile și la farmacii, la detergenți, la credite de nevoi personale și la campanii pentru salvare a sculpturilor patrimoniale. E ca în faza din Restul e tăcere când se filmeaza bătălia de la Plevna. Deși ar trebui să fie o simulare, când atacă armata turcă toata lumea fuge de frică. Căci mintea limpede care să judece diferența dintre realitate și ficțiune nu mai există. Ea a fost înghițită de un amalgam de factori la baza cărora stă fix lipsa de pregătire. Incredibil de bun filmul, unul dintre cele mai dacă nu cumva cel mai bun pe care l-a dat cinematografia română până acum. Desigur, un film despre care se scrie puțin și se vorbește și mai puțin. Genul ăla de film care te face să gândești după. Avem de toate pentru toți dar poate cel mai relevant e că nu avem ceea ce ne-am fi dorit : libertatea. Grig Ursache se luptă, practic cu toți : cu un părinte care nu vede rostul cinematografiei, cu bătălia de putere dintre sponsorii care încearcă să coordoneze procesul cinematorgrafic, cu prentențiie celor mai înalte autorități politice ale țării, cu un public needucat și neobișnuit cu această nouă formă de artă, cu dictatul teatrului încă prea puternic la început de secol XX și nu în ultimul rând cu problemele tehnice : pelicula e perisabilă, camera se oprește în mijlocul unei scene sub șiroaie de ploaie, coordonarea unei mulțimi pare aproape imposibilă.

Dincolo de replica excelenta, Grig Ursache n-a domnit, și nici filmul lui Caranfil nu a domnit așa cum ar fi meritat să domnească. Pentru că nu există dreptate și poate că ideea în sine de capodoperă e una greșită. Anyway, cui îi mai pasă acum de asta? Se simte cineva sărac intelectual? Mai simte cineva o lipsă, oricât de mică, a modelelor autentice, a pregătirii aprofundate, a cunoștințelor pe care le mai poți etala în fața cuiva?

Cum ar arăta scena în care, la o masă oarecare, se vorbește despre filmul lui Caranfil? Cum ar arăta personajele, cum ar suna dialogul? Ar fi sau nu ar fi? Ar fi filmul lui Caranfil un subiect aprins de dezbatere, ar fi doar un cadru fugitiv de afiș la avizierul unui cinematograf în fața căruia doi iubiți se ceartă, sau, realist vorbind, nu ar fi deloc? Mi-aș dori foarte mult să fie… alfel, restul știm cu toții ce este : balast. Munți, râuri, siroaie infinite de balas.

0

Salam cu soia

Iată, a mai trecut un an, și odată cu el și o scurtă rememorare a momentului 0 al acestui popor, numit Revoluție. Prilej de nostalgie, de reflecție, de văzut, de revăzut, de a fost sau n-a fost, de trăncănit, de măcănit și de arătat cu degetul.

Aștept cu nerăbare anii în care momentul ’89 se va desacraliza. Mometul ăla în care va fi o ceremonie ca oricare alta. Ceva decent și pur protocolar. Timpul va trece, generațiile vor dispărea pur biologic și va veni o zi, ziua aia în care niciun român în viață nu va mai fi prins Revoluția din ’89. Mă gândesc cu emoție la ziua aia, pentru că va fi ziua în care, oficial, istoria va fi deveni istorie. Va fi doar în manuale și în ziarele de la muzeu și absolut nimeni nu va mai avea nicio amintire de la Revoluție.

Pentru că astăzi e mult prea ușor să fii superior mulțumită hazardului care a făcut ca tu să fi avut vreo 20 de ani în 89. Hazard pentru care meritul tău personal este inexistent. Poveștile, sentimentul de martir stând în frig la coadă la butelii sau la carne, mâncarea pe cartelă și hainele ponosite, portretul autentic al unei generații care, iată, și-a depășit condiția doar ca să facă loc superficialilor corporatiști, eternilor adolescenți infantilizați și neangajați (neangajarea ca laitmotiv al generației mele, lucru care scoate din minți pe oricine se învârte periculos în jurul vârstei de 50 de ani), iată o dramă personală, socială, ba chair – îndrăznesc să spun – socialistă! E un fel de ură de clasă care trece din sincronie în diacronie. Să acuzi voalat generația mea că nu a mâncat salam cu soia e o aberație. Ți-ai fi dorit să mâncăm cu toții salam cu soia la infinit? Să organizăm, poate, simulari regulate ale vieții în comunism, ale statului la cozi și ale cravatei de pionier doar ca să avem vag dreptul la existență? Să suferim, iată, și noi, măcar pe jumătate, măcar puțin, măcar un vârf – dar să suferim!

Alfel, avem, iată, o imagine de organism unicelular amorf, demn numai de dispreț.  Ce-i drept, cu ce ne putem lăuda? Trăim într-o post-istorie comodă, ca într-un uter cald și umed de unde nu sunt planuri de ieșire. Ne pierdem timpul cu jocuri video și servicii în multinațională, chirii și mobilă de la Ikea, filme în mall și excursii regizate în capitale europene cu un maxim de obiective turistice de bifat pe lista noastră. Este cumplit. Iată, am văzut și asta, am văzut ruinele unui timp care nu îmi e cunoscut, m-am pozat ostentativ în locuri în care nu locuiesc și care nu îmi aparțin, am simulat prezența mea într-un spațiu și un timp total străine mie. E o simulare totală timpul în care trăim, aproape virtuală dacă nu ar exista gurile și degetele acuzatoare, care au mâncat salam cu soia, pregătite oricând să îți amintească că nu am fost niciodată loviți de istorie. Din letargia noastră vă privim cum aproape ne invitați să născocim ceva, orice, numai să fie abominabil și definitoriu pentru epoca asta. Să nu mai fie liniște. Orice, dar să fie cu patos, cu suferință, cu clash de idei și de orientări politice și sociale. De parcă lipsa în sine a evenimentelor și a curentelor de orice fel nu ar fi abominabilă. De parcă lipsa direcției nu e, în sine, exasperantă.

Și totuși, tot suntem deasupra. Pe lângă faptul că, fir-ar să fie, nu am mâncat salam cu soia, mai avem un avantaj: suntem tineri. Suntem tineri în nimicul nostru. Mai tineri decât voi!

0

Frâna

Viața e în general de câcat, de la o vârstă în sus. Independența înseamnă munți de rahat revărsându-se peste tine. Și nu, nu e doar din cauza unui job idiot. Pentru ca unii dintre noi știm că rahatul nu se oprește în momentul în care te-ai întos acasă și te-ai pus pe canapea. El se continuă la infinit cu vase de spălat în bucătărie, cu rufe de întins, cu mașini de spălat de pus în funcțiune, cu un braț de haine de călcat. Cu o omletă care nu vrea în veci să se dea prăjită și răsturnată pe farfurie. Când îți e foame, ești obosit, trist și nervos, fix atunci nu ai nimic în frigider. Fix atunci se ia lumina. Sau nu merge interfonul. Sau nu mai e semnal la cablu.

Dar inevitabil trebuie să te lupți. Cu proprietarul, cu tigăile, cu serviciul tehnic de la RDS. Și trebuie să o faci calm, cu zâmbetul pe buze, urmărind protocolul bunului simț deși tot ce îți dorești e ideea unei morți nedureroase.

Unii dintre noi știm ce-nseamnă protocolul. Să vorbești cu oamenii, cu străinii. Interacționezi mereu cu ei. Când te angajezi, când îți cauți un job nou, când te duci la bancă să vorbești cu un consilier, când îți cauți o chirie, când te duci să te înscrii la facultate, când dai licența și dizertația în fața comisiei, când trebuie să soliciți un serviciu, o informație și inclusiv un par în cap. Îl ceri politicos, pentru că te respecți în primul rând pe tine.

Alții pe de altă parte, pauză. Sunt ăia care iau pe toată lumea la pertu. Normal, doar ne-am jucat cu toții cu puța în același nisip, împreună.

Mai există și explicația expirată că, feriți fiind de orice brumă de responsabilitate, cocoloșiți nepermis de mult de părinți, se trezesc în lumea adulților fără o pregătire prealabilă. Sunt ăia care nu și-au dat dizertația și licența, nu au alergat după chirii și bilete de trenuri și cazări în cămine. N-au schimbat orașe, nu au dat de dracu și nu au fost niciodată obligați să facă lucruri incomode. De fapt, nu au depășit perimetrul propriei camere în apartamentul părinților.

Dar pentru că explicația asta este pur și simplu rușinoasă, mă întorc la cea cu puța. A fost o vreme în care la groapa cu nisip eram cu toții și ne strigam cu toții pe nume, bătându-ne cu lopățelele de plastic și aruncându-ne cu nisip în ochi. Între timp, unii au crescut. Alții nu chiar. E vorba de ăia care în momentul în care ai un job de câcat și o zi oribilă te sună și îți spun evenual și ho, frână în momentul în care încerci să le rezolvi o problemă.

0

Apă plată cu lămâie

Leviathan. Trăind niște vremuri dubioase, în care oamenii mor cu viermi pe plăgi prin spitale, în care medici au depozite de oase în frigidere, în care condamnații definitiv sunt aleși cu seninătate de o majoritate, filmul ăsta e apă plată cu lămâie. E un Tropikana la plic, băut cu paiul pe malul mării. O mentosană.

Cred că mi-am pierdut orice urmă de senisibilitate. Sau pur și simplu sunt niște timpuri oribile pentru artă și pentru cinema în special. Sau amandouă…

0

Cum ne mai uităm la Tarkovsky

Cu siguranță trăim cele mai vitrege timpuri pentru tot ce înseamnă artă. Am ajuns în punctul înfiorător în care minimalismul și abstractul ne-au înghițit realitatea și existența. Totul în jur este predictibil, regulat, împărțit geometric în segmente. Timpul și spațiul sunt porționate și fragmentate armonios, într-un deja-vu etern. Este Ziua Cârtiței în fiecare zi, și este perfect așa. Din cutiuțele noastre, coborând agale pe străzile lineare și betonate doar pentru a intra în alte cutiuțe, ideile grave despre sensul existenței noastre nu își au locul. Sunt ridicole, deplasate, în deplină disonanță cu ritmul epocii. Totul este comod, aseptizat, predefinit. Știm ce ne așteaptă azi, știm ce va fi mâine, ne programăm ce vom face anul viitor și peste doi ani. Surpriza este o madlenă proustiană iar Proust el însuși dispare, se estompează, devine din ce în ce mai neclar până la dispariția totală. În ceea ce a mai rămas din bagajul artistic universal, alte figuri se dizolvă pe același principiu. Proust n-a existat.

În cinema, ca și în literatură, mormane întregi de balast. Nimic despe nimicul în care ne-am transformat, pentru că suntem niște carcase goale plutitoare. Niște fantome ușoare bântuind prin decorul artificial.

În condițiile astea, să te mai uiți la un film de Tarkovsky este un act de mare curaj. Vă rog, nu luați o asemenea decizie decât pe propria răspundere. Altfel riscați să vă simțiți ca un cyborg teleportat în mijlocul unei câmpii pline de flori. Veți fi copleșit și îngrozit. Nu veți ști ce se întâmplă, nici ce vi se întâmplă.

Dacă totuși ați luat decizia asta, după o pregătire modestă prealabilă, luați-vă plapuma, așezați-vă în fața televizorului și deschideți ochii larg. Și mințile.

Mai întâi veți auzi. Muzica clasică, greierii, vântul, focul trosnind.

Apa. O veți auzi de fiecare dată, picurând. In Solaris, râul curgând cu algele vezi unduindu-se pe dedesubt. In Calauza, ploaia din mijlocul tunelului, picurând printre țurțuri. În Oglinda, picăturile de apă din scena spălării pe cap. În Sacrificiul, apa din ulcior turnată pentru spălatul pe mâini.

Apoi veți vedea. Camera mișcându-se cu ușurința unui fulg, apropierile, depărtările, panoramele, totul într-o mișcare ușoară, abia sesizabilă. Un interior cu un pat, un paravan și o oglinda de care camera se depărtează încet, până când imaginea este încadrată de tocul ușii. Perdelele geamurilor, fâlfâind abia sesizabil.

Iar abia apoi, ideile. Frica, moartea, literatura, sensul. Existența precară pe care nimeni nu o poate desluși. Frumusețea misterului ăstuia. Poștașul Otto, din Sacrificiul, rezumă totul în câteva cuvinte. Nu vedem nimic, îi spune el lui Alexander, pasionat de filozofie, literatură, teatru. Este paradoxul creației lui. Cu cât filmul arată mai mult și tinde spre imaginea perfectă și spre adevăr, cu atât vedem mai puțin. Cu cât frumusețea imaginii este mai clară, cu atât suntem mai orbi, mai mici și mai neînsemnați.

Evident, nu te mai poți întoarce același după un film de Tarkovsky. Poți doar să rămâi pe veci alienat. Pentru că ne-am depărtat atât de tare de frumusețe și de adevăr încât orice întâlnire cu aceste concepte ne pot bulversa. Apartamentele noastre pătrate, creditele și munca în multinațională sunt din altă lume. Suntem din altă lume. Iată, ne-am separat definitiv. Între roboțeii în care ne-am transformat și perfecțiunea unui film de Tarkovsky e o prăpastie pe care nu o vom mai putea recupera vreodată.

Au fost odată ca niciodată poezia, perfecțiunea, durerea, frica, credința, imaginea, cuvântul.  A fost și Tarkovsky și încă câțiva. Am fost odată oameni.

Fără categorie