0

Cafteala

Am văzut Festen. Și mi-am amintit de cafteală.

Am fost un copil singur, târât de multe ori pe la sindrofii de familie unde ma plictiseam enorm, dar unde trebuia să le zâmbesc oamenilor mari care mă priveau, și ei, cu maximă milă. Eram un pitic într-o lume infinită de picioroange. Ca să mă calmeze, femeile îmi dădeau de obicei casetele lor de bijuterii si perle și machiajul, asezându-mă cumințică pe un scaun dublat de perne. Astea erau singurele jucării în casele lor fără copii. Mă îmbrăcam adesea cu eșarfele lor, îmi atârnam clipsurile mari de plastic de lobii mici ai urechilor, mă dădeam cu ruj și tăceam, în timp ce ei își expuneau viețile ridicole de adulți în fum de țigară, pahare de vin și platouri cu ordef și fripturi. Mai ieșeam din când în când, prilej pentru vreo mătușă, nașă, verișoară de-a părinților să se mire, să mă scuipe, să fie uimită și – cu siguranță acum înțeleg – să tremure de spaimă la gândul că are în față Viitorul și că habar nu are cum să îl abordeze.

Așteptam de multe ori stânjenită și la limita răbdării să se termine totul și să ajung acasă, unde, deși la fel de singură, măcar aveam păpușile cu mine.

Pe lângă toate astea, mi-o luam pe bandă rulantă. Palme și bubuituri, iar câteodată cu cureaua. Privind retrospectiv, îmi e milă de mine și de ceilalți ca mine. Pentru că din păcate am fost foarte mulți. Mi-e milă de noi și nu știu cine o să ne facă vreodată dreptate.

Mi-o luam din motive cretine. Mi-o luam pentru că răspundeam. Dacă îndrăzneam să nu fiu de acord cu ceva, jap, direct peste bot. Mi-o luam pentru că maică-mea pleca la muncă și nu suportam să rămân singură. Începeam să plâng ca un ceas elvețian, cu jumătate de oră înainte să iasă pe ușă. Normal, atunci nu existau Freud, parentingul, psihologii și anxietatea de separare. Existau doar palme dacă ceva era în neregulă. De la plâns, palme și fugăreli prin casă începusem să fac un fel de insuficiență respiratorie pe fond de stres pe care am moștenit-o și acum. Mai pe scurt mă învinețeam și nu mai respiram. Moment în care eram bătută ca să tac. Nu mai conta ce se întâmplase, dacă nu tăceam și nu mă calmam cureaua făcea cranț pe mine.

Dacă nu intram în casă la ora la care eram chemată și îmi permiteam luxul de a mai sta cinci minute în fața blocului, mi se încuia ușa. Instantaneu începeam să plâng, neștiind cine o să aibă grijă de mine, unde o să mă duc, ce o să mă fac acum, noaptea, când nu mai eram primită înăuntru. Asta până când ieșea maica-mea să mă caftească pentru că făceam gălăgie pe scară și îi făceam de râs.

Apoi uitam, sau le luam ca pe ceva firesc, și zilele treceau exact la fel.

Cel mai rău mi-o luasem când la un moment dat era o campanie la televizor în care erai invitat să mergi la poliție dacă mănânci bătaie de la ai tăi. Așa că înainte să se dezlănțuie iadul, am avut tupeul să îmi informez părinții că dacă mai ridică mâna la mine, mă duc la poliție. Atât mi-a trebuit.

Ajunsesem, prin liceu, când îmi dădusem seama cât de ridicolă era familia mea, să îmi doresc să fi fost un copil dificil doar ca să le fi scos pe bună dreptate perii albi alor mei. Le uram în fiecare noapte o realitate alternativă în care să fi avut un copil cu probleme reale, nu o fetiță singură și plictisită, ascultătoare, aliniată normelor, devreme acasă, inteligentă, premiantă.

Mai târziu mi-am dat seama că nu suntem puțini, că povestea asta e povestea unei generații și că comunismul nu a însemnat doar anihilarea libertății de expresie, lagăre de concentrare, colectivizare și industrializare. Comunismul nu a însemnat doar Lenin, Stalin, Ceaușescu și rahatul din cărțile de istorie pe care ne permitem să îl livrăm la examene. Comunismul nu a înseamnat doar orfelinatele, carnetele de partid, Securitatea, cenzura. Din munca repetitivă la combinat, din apartamentele-cutii sufocante, din traiul la comun al clasei muncitoare, din liniștea și regimul spartan au ieșit monștrii pe care părinții noștri i-au pasat senini pe spinarea noastră. Răul cel mare a fost subminarea totală a sentimentelor, imaginea familiei caste, distante, inerțiale, neautentice promovată cu nonșalanță și luată de bună. Din falsul ăsta, din lipsa asta de trăiri autentice, de blândețe și de iubire sinceră am ieșit noi, copiii de după Revoluție.

O dreptate individuală, o cafteală poetică – așa ca pe final de Festen – după o sindrofie la care le-ai urla în față toată astea de mai sus vinovaților ar fi mult, mult prea puțin.

 

0

Românismele

Îmi plac de mor românismele. Chițibușelile. Felul în care știm să facem din rahat bici. E chiar o constantă cu care ne mândrim. Păi cum, nu suntem noi în stare să ne descurcăm în orice situație? Dincolo de șpăguța, piluța, prieteșugul și înțelegerile bilaterale netransparente, mai sunt și secvențele de las-o că merge și așa.

Cum? Nu ați aflat încă? Românul se pricepe la de toate. Știe el mai bine. Și cum să își ridice casă singur, și cum să își sudeze, și cum să își niveleze. Și să zugrăvească, și să își amenajeze interiorul și exteriorul, și să își schimbe geamurile și așa mai departe. El, cu mânuța lui, le face pe toate. Pentru că ori nu are fonduri, ori e zgârcit, ori e incredibil de priceput. Oricare ar fi cauza, emisiuni de tip Survivor ar fi trebuit să se nască aici, pe acest picior de plai. Nu se poate altfel.

Cum, nu ați auzit de cazuri celebre în care fiecare face ce vrea în bătătura lui? Ridicăm cotețe, ridicăm palate pe nisipuri mișcătoare, facem noi o schemă și ne iese. Cine sunt fraierii ăia care au inventat autorizații și proiecte pe care se dau bani? N-avem bani, ca țiganii nu putem să stăm.

Dacă aș fi de stânga aș spune da, da, iată câtă umilință! Să pui sărmanii să trăiască în condiții mizere penru că nu au bani de acte și aprobări și alte rahaturi. Inadmisibil!

Dacă aș fi de dreapta aș spune stai așa, nene. N-ai bani, dar un creier ai. Nu te poți folosi de el ca să vezi cum poți să îi obții înaite să calci în picioare niște legi? Inadmisibil!

Este, totuși, o temă de filosofie mult prea complexă.

Dar să mai avansăm în fenomen. O știți pe aia în care cumpărăm ceva stricat și îl reparăm noi? Ei, cum nu o știți? E situația aia clasică. Găsesc un rahat stricat, dau banii pe el, îl repar eu (normal, v-am explicat doar că pot să fac absolut de toate) și apoi mă mândresc. Păi numai fraierii îl cumpără nou. Eu am dat pe el mai nimic și ia uite. Sunt cel mai tare. Nu contează că rahatul face poc a doua zi.

O știți pe aia în care improvizăm singuri instalațiile sanitare, țevile de gaz, caloriferele și ne bubuie casa? Și apoi neapărat ne plângem că nu se mai găsesc meseriași pe nicăieri. Cum așa, nu se găsesc meseriași pe nicăieri? Nu mai găsești un sudor bun, un zugrav bun, un lăcătuș ceva? Dar eu credeam că ei există veșnic și că cei mai buni se află chiar în tine!! G-r-a-t-i-s!

In fine, azi m-au ucis niște oameni care și-au închis o terasă cu un panou dubios de plexiglas. Au dat doar 65 de lei pe el, au muncit singuri și acum nu îi mai văd nici vecinii și nici nu îi mai trage curentul. Minunat, strașnică afacere. Ieșeau și mai ieftin dacă puneau o bășică de porc. Eventual crescut la ei în bătătură.

Păi nu?

0

Planurile

Am văzut o reclamă de curând, la Kinder Country. Un tip care alearga într-un lan de porumb, se tăvălește într-un lan de grău, țopăie în picioarele goale într-un pârâu și depășește o rățușcă și un cârd de boboci pe un pod.

M-am născut și am crescut la bloc. Într-o perioadă încă relativ aerisită față de ce trăim azi. De la bloc am plecat la cămin, de la cămin în alte orașe și apoi în alte blocuri. Azi tastez tot dintr-un bloc și mi se pare că nu există scăpare. Stau, mă gândesc și răzgândesc de o sută de ori pe zi la cum să fac, ce să încropesc, cum să jonglez cu toate ca să reușesc să plec definitiv din bloc și din oraș.

Suntem, și eu și Omul, absolut căpiați. Terminați de hărmălaie, gălăgie, alergătură, munca de 8 ore la program zilnic câte cinci zile pe săptămână, salariul la sfârșit de lună și decontul facturilor. Este repetitiv, plicticos, absurd, restrictiv, frustrant. Este coșmarul oricărui umanist. Timpul liber este cvasi-inexistent, parcă nu mai apucăm să trăim și nici să simțim că suntem oameni.

Vacanțele și concediile mă disperă. Relaxarea programată mă scoate din minți. Adică e normal să suferi ca un câine cinci luni la foc automat și brusc să dezumfli supapa și să îți aduci aminte de cer, de iarbă și de liniște timp de o săptămână. Ultimul concediu l-am avut în septembrie anul trecut. Am vomat de câte două ori pe zi și am făcut varicelă. La fel de sinistru era și să fi mers undeva la o cabană pentru a simula o viață departe de toate astea.

După cum ziceam, aș pleca și mâine undeva la țară. Să am o rățușcă, un cârd de boboci, o grădină de flori, o pisică leneșă, un câine rău și niște stupi cu albine.  Niște copii de crescut, alții de învățat. Niște spații largi în care să îți odihnești privirea. Să ieși afară, să te uiți la cer si să asculți cum nu se întâmplă nimic din ceea ce nu-ți dorești să se întâmple. Să nu vezi nimic din ceea ce nu ai chef să vezi.

Pentru că viața e până la urmă ridicol de scurtă, și fără să îți dai seama, te trezești într-o zi că ajungi la jumătatea ei și că nu ai făcut decât să stai la bloc, să faci ce au crezut alții că e bine să faci sau ce crede societatea că e bine să faci. Adică nimic. Nimic pentru ceilalți și nimic pentru tine. E ca și când nici nu ai fi fost.

0

Scena

Nu-mi plac filmele de acțiune. Alea semi-SF mă scot din minți. Pe alea cu mafioți le accept la limita limitei. Nu cred că poți să te identifici prea mult cu ele. Extratereștri călărind orașe în America, facțiuni dubioase și bazooci pe umeri, pistoale și mitraliere, sânge, bombe și explozii. Uhm, nu. Nici Counter Strike nu am jucat, nici jocurile stealth nu îmi plac. E un fel de băiețeală falsă. Un basm postmodern pentru băieți. Dacă înainte Făt-Frumos era fiu de împărat și călărea un cal alb, acum eroul e un outkast călărind o motocicletă cu un kalashnikov la spinare. Patternul se păstrează cu siguranță și o analiză comparată ar fi cu siguranță foarte șmecheră. Dar pentru că nu am timp de investit în creații extravagante, o să spun doar că ieri am fost la film. De acțiune.

Plictisită de semi-izolarea din ultima lună, ieri seară am început să fac ce mi-am jurat că nu mai fac niciodată : să mă uit la trailere. Iată că nu pot să nu mă uit. E ca și când ți-ai promite că nu mai mănânci în veci la Mc Donald’s. Societatea asta te pervertește și te ademenește cu rahaturile ei și ești slab și nu poți să spui nu. Să trăiești ca un pustnic în vârful dealului e la fel de ridicol și până la urmă nu te poți împotrivi. Probabil o să duci o existență chinuită, scindată între natura ta umană și semi-realitatea asta virtuală din ce în ce mai oribilă.

Văzusem deci că a apărut John Wick 2 și, deși sunt ultima presoană care să fie o fanatică a genului, mi-am amintit de John Wick 1.

Sunt anumite scene care se ridică deasupra filmului și a filmelor în general. Le simți imediat. Le miroși. Le trăiești acolo în fața ecranului ca un catharsis. Filmul poate să fie prost, ordinar, ok, bun, foarte bun. Dar atunci când vezi scena aia, știi că e mai mult. E ceva în plus. E ceva peste scenariu, cameră și actori. E un fel de legătură perfectă a tuturor în același timp. Sunt genul de scene care te scot din timpul tău cronologic, linear, istoric, și te ridică undeva deasupra. Nu prea mai ești doar un spectator pe un scaun la un film. Trăești aleceva, simți altceva.

Mi-am adus aminte de scena împușcăturilor din club. Este, pentru mine, unul din eforturile stelare. L-am simțit din prima și am știut că, în fond, ăla e tot filmul. Nu prea are rost să spun de ce. Am o problemă și cu muzica în filme. Aici totul este absolut perfect. Coregrafia e elegantă, close-up ul cu privirea lui Wick în timp ce nu-l împușcă pe Tarasov e de manual. Slow-motion-ul cu fuga în prosop prin spatele geamurilor care explodează în urma impactului cu gloanțele e și el cumplit de bun. Disgur, în original, după bucata de bubuieli în jurul piscinei urmează aglomerația pe ritmuri de rave, dar și acolo sunt uimitoare accentele pe ritm. E ca un balet.

Una dintre cele mai bune și mai complexe scene pe care le-am văzut până acum. Aș scrie despre ea o dizertație întreagă, dacă aș fi altcineva în altă postură.

Revenind, amintindu-mi de scena asta, am văzut trailerul de la no 2. Bubuieli pe muzică clasică. Mi-am spus Doamne, asta e este. Asta o să fie intergalactic dacă e filmat în același stil. Din păcate nu a fost. A fost cam semi-țeapă. Cam ca trailerul de la Youth, unde din nou mă așteptam la ceva sacru cu iz de tragedie antică, dar care s-a dovedit a fi, ei bine, altceva.

Oricum, cam atât voiam să spun:

0

Doom and gloom

Voiam să scriu acum câteva zile un De ce nu este Kyra Kyralina un film de rahat. N-am mai scris, în schimb am recitit nuvela în română într-o după-amiază. Cred că o mai citisem cândva prin facultate, nici nu mai contează. După care m-a lovit dilema: cât trebuie să revendicăm noi din opera asta. Textul original e scris în franceză și publicat în Franța iar conținutul are mai mult un aer universal decât neaoș. Desigur, o bună parte din evenimente se petrece în Brăila și autorul parc-ar fi și parcă n-ar fi integrat în peisajul autohton al istoriei literaturii române. N-am acum cărțile de referință, ba chiar mă tem că nu știu câtă legitimitate mai au ele în 2017. Cred sincer că până și peste Harold Bloom s-au îngălbenit foile.

După care m-a lovit o altă dilema: în calitate de ce emit eu judecățile astea? Sunt ani de când n-am mai avut niciun contact cu lumea academică sau literară. Mi-am dat o licență aici după niște ani de studenție siniștri, mi-am dat o dizertație dubioasă într-o țară care tăiște orbește pe ruinele propriului cadavru. Cu hâțoagele astea ridicole m-am întors ca să constat că nu pot să fac ceea ce mi-ar fi plăcut. Viața m-a înghițit rapid. Mi-ar fi plăcut să fiu profesor, sa citesc, să scriu, să deschid mințile unor copii care în scurt timp îmi vor lua locul.

Da și ce mare lucru? Dă-ți examenul de titularizare și înscrie-te la doctorat, vor spune oamenii cu pălăriile pregătite pentru extracția iepurilor norocoși. Nimic nu e imposibil.

Imposibil este, fraților, să trăiești cu un salariu de 1500 de roni pe lună când ai de plătit o chirie.

Ei cum așa, dă meditații, mută-te cu ai tăi… Ce, nu ți-au lăsat părinții apartamentul? De ce te caci pe tine cu chiria? Sunt soluții.

Toate imorale. N-am dat meditații în viața mea. N-am să dau meditații în viața mea. Mi se pare strigător la cer să faci bani de pe urma unor examene tembele și a unui sistem de învățământ care nu e în stare să asigure un minimum de instruire. Atâta timp cât este de stat, meditațiile particulare nu ar trebui să existe. La fel de strigător e să fii nevoit să faci asta, pentru că salariul de profesor e atât de mizer încât nu îți asigură nici măcar un minimum minimorum: casă și masă. Cine nu vede lucrurile astea simple se înșală și susține, prin acțiunile lui, un fals în care toată lumea, de la vlădică la opincă e complice.

Stat cu părinții? Serios? Dar părinții ăștia la vârsta mea stăteau cu părinții lor? Ah nu? Ca erau alte vremuri și le dădea statul și inflația și Istoria și Marele Anonim și Universul în toată măreția lui? Nu e cam lame ce fac eu aici? Adică ce-nseamnă să te revolți pe facilitățile unui timp din care n-ai făcut parte? Nu e scrânteală? Dar atunci cum să fac să trăiesc din 1500 de lei pe lună fără compromisuri handicapate, ca simplu angajat, ceea ce în definitiv sunt și acum?

Ho, stop. Dar doctoratul?

Am 28 de ani și time is money. Nu îmi permit să îmi iau o lună de concediu, pentru că am o chirie lunară pe care dacă nu o plătesc, pot eventual să dorm sub un pod sau în Gara.

Dar ce, ești sigură, nu poți să stai cu părinții în caz de urgență?

Vine o vreme în care cazurile urgente sunt penibile și în care a sta cu părinții devine cel puțin jenant dacă nu total deplasat. Există o mândrie a fiecăruia, mândria de a fi independent care se transformă cu timpul în ordinea firească a lucrurilor. Nu am stat de pomană, am avut grijă, in mod defectuos dar lucid de viitorul meu. În ce realitate logică și asumată te poți întoarce în casa părintească???

Da, dar un doctorat înseamnă o bursă…

Cum să nu, și bursa are un termen limită, iar în timp ce muncești nestingherit la doctorat în liniște și pace trebuie să muncești și la post-doctorat. Care nici ăla nu e pe termen nelimitat și iată-te în punctul de start. Din bursă în bursă pânâ nicăieri. Până poate într-o altă bursă care duce, evident, tot în zid.

Mofturi, atunci ia de muncește în multinațională și fii fericită că îți plătești chiria, că ești independentă, ca nu stai cu mumă-ta și cu tac-tu care ar fi fericiți să te aibă lângă ei. Hai, ia și fii roboțel pentru un overlord și depărtează-te de ce îți place sau de ce ai fi putut să fii dacă erai mai ascultătoare, mai fricoasă, mai devreme acasă și mai devreme născută și concepută într-o altă țară.

Da, să trăiți!

Oricum ceea ce-am vrut să spun foarte pe scurt e că chiar nu contează cine dracu’ a fost Panait Istrati sau Harold Bloom sau the look of doom my face.

0

Restul e balast

Zilele astea mă gândeam, cu tristețe, că m-am stricat de tot. Gata. Ăsta e sfârșitul, mi-am spus. Totul mi se pare o tâmpenie. Mă uit la filme ușoare și fără substanță, la semi-porcărioare menite să îmi păcălească creierul. La blockbustere. La acea formă de artă care confiscă timpul doar pentru a te sustrage din realitate. Este, cred, un scop terapeutic perfect justificat. Suntem nefericiți, și în nefericirea și plictisul nostru, ceva trebuie să umple golul. Desigur, e mult prea ușor să vorbești de pe tușă când n-ai pus umărul nici măcar la o păcăleală.

Revenind, mă uit la tâmpenii. Citesc niște abominații. Mă chinui de o lună să termin Leagănul Pisicii de Vonnegut. Și mi se pare o carte proastă. Mult prea proastă pentru renumele ei. Seacă. Am putea foarte bine și fără ea. După ce o termin, o să fiu aceeași. Mulțumesc, domnule Vonnegut, pentru nimic. Dumneavoastră și altor câteva mii și milioane de câcaturi cu care ne luăm din când în când câte o țeapă. Gata, mi-am zis, iar îmi pute absolut tot. Viața e prea scurtă, se scurge la viteză automată și orice tâmpenie citită și orice film cretin vizionat este, pentru mine, un eșec.

Din păcate însă, nu mai există filtre. Filtre adevărate. Critici adevărați. Formatori de opinie care să conteze. Oameni care să separe balastul de capodopere. Oameni care să formeze un gust, o educație, un minim control asupra a ceea ce mai numim azi artă.

Prea puțin se scrie și se vorbește despre lucrurile care contează cu adevărat. Despre filmele bune, despre cărțile care merită, nu pe nepotisme și cumetrii, ci pe bune. Totul e băgat într-un mare malaxor, de la știrile false și conspirațiile dubioase până la reclamele la pastile și la farmacii, la detergenți, la credite de nevoi personale și la campanii pentru salvare a sculpturilor patrimoniale. E ca în faza din Restul e tăcere când se filmeaza bătălia de la Plevna. Deși ar trebui să fie o simulare, când atacă armata turcă toata lumea fuge de frică. Căci mintea limpede care să judece diferența dintre realitate și ficțiune nu mai există. Ea a fost înghițită de un amalgam de factori la baza cărora stă fix lipsa de pregătire. Incredibil de bun filmul, unul dintre cele mai dacă nu cumva cel mai bun pe care l-a dat cinematografia română până acum. Desigur, un film despre care se scrie puțin și se vorbește și mai puțin. Genul ăla de film care te face să gândești după. Avem de toate pentru toți dar poate cel mai relevant e că nu avem ceea ce ne-am fi dorit : libertatea. Grig Ursache se luptă, practic cu toți : cu un părinte care nu vede rostul cinematografiei, cu bătălia de putere dintre sponsorii care încearcă să coordoneze procesul cinematorgrafic, cu prentențiie celor mai înalte autorități politice ale țării, cu un public needucat și neobișnuit cu această nouă formă de artă, cu dictatul teatrului încă prea puternic la început de secol XX și nu în ultimul rând cu problemele tehnice : pelicula e perisabilă, camera se oprește în mijlocul unei scene sub șiroaie de ploaie, coordonarea unei mulțimi pare aproape imposibilă.

Dincolo de replica excelenta, Grig Ursache n-a domnit, și nici filmul lui Caranfil nu a domnit așa cum ar fi meritat să domnească. Pentru că nu există dreptate și poate că ideea în sine de capodoperă e una greșită. Anyway, cui îi mai pasă acum de asta? Se simte cineva sărac intelectual? Mai simte cineva o lipsă, oricât de mică, a modelelor autentice, a pregătirii aprofundate, a cunoștințelor pe care le mai poți etala în fața cuiva?

Cum ar arăta scena în care, la o masă oarecare, se vorbește despre filmul lui Caranfil? Cum ar arăta personajele, cum ar suna dialogul? Ar fi sau nu ar fi? Ar fi filmul lui Caranfil un subiect aprins de dezbatere, ar fi doar un cadru fugitiv de afiș la avizierul unui cinematograf în fața căruia doi iubiți se ceartă, sau, realist vorbind, nu ar fi deloc? Mi-aș dori foarte mult să fie… alfel, restul știm cu toții ce este : balast. Munți, râuri, siroaie infinite de balas.