0

Simple songs

Niciodată nu am fost fanul revistelor glossy. Sau al blogurilor de beauty, make-up si alte tâmpenii. Singura greșeală pe care o făceam era să îmi cumpăr Cosmopolitan o dată pe lună. Normal, nimic mai util decât să vezi o geantă care costă 700 de roni și pe care nu o să ți-o iei în veci pentru că mai pui 300 și îți plătești chiria luna asta. Sau luna viitoare. Sau faimoasele articole cu preț la cerere care mi se păreau culmea culmilor. Ca să îți placă treburile glam, beauty, modă și alte stupizenii, trebuie să ai bani. Nu să te joci cu jumătăți de măsură, chirii tembele și haine cumpărate de la Miniprix-ul din Romană.

Oricum, cumva am ajuns pe un site cu povești. Un fel de Povestea Mea din anii 90 sau Povestiri Adevărate. Din când în când, până și astea mai greșesc și mai dau câte un articol decent. Și iată-mă dând like acestei tâmenii. De două zile mă trezesc pe feed cu articole absolut sinistre. E incredibilă viața femeilor. The Secret Life of Pets trebuie să facă un remix. E nebunie. Cu amanți, cu băieți mai tineri, cu bărbați maturi, cu mustrări de conștiință. Cu frustrări, Dumnezeule, până la cer. De fată batrână care n-a făcut nimic până la 40 de ani și se trezește singură-cuc. De tânără mamă la cratiță, stergătoare de bale ale proaspeților bebeluși. De femeie fatală, tânără și puternică căreia un nenorocit i-a stricat viața și-a părăsit-o pentru altcineva. Tânguiri și jelit după anii trecuți, după iubiri apuse, după ăla căruia nu i-ai dat o șansă, după ăla care nu ți-a dat o șansă, după voi când nu v-ați dat o șansă. Căci cine știe cum ar fi arătat viața dacă și numai dacă…

E o suferință patetică și totală. E greu să fii femeie. Și mai greu e să nu urli treaba asta în gura mare ori de câte ori ai ocazia. Și trebuie să fie ca în filme. Cu mult patos. Ca în ăla pe care îl citează toate mimozele. Cu Ryan Gosling făcut după nu știu ce roman.

Fericirea e cu patos, năbădăi, suferințe, și fiecare își trăiește propriul roman de Sandra Brown.

De când am născut-o pe Iris, nu prea mai avem timp de nimic. Amanți? Oftat prelung după trecut? Uitat în gol la viața-ți goală? Dacă fac duș și am timp să mănânc e o zi cât o vacanță.

Faceți copii. Vă vindecă de toate tulburările, de toate frustrările, de toate întrebările și frământările. Viața o ia la vale, ai timp doar să sari în trenuleț și deja aluneci în pantă cu viteza luminii. Iar apoi, ar tebui să fie ca în Youth, pe care în sfârșit l-am înțeles după ce l-am văzut a treia oară. Simplu. Un cântec simplu.

Pe vremea lor

Mă gândeam că nu voi scrie niciodată despre sarcină sau naștere. E ok, e plin internetul de bloguri de parenting, jurnale de sarcină și alte dubioșenii. E ca un fel de profesie care se cere perfecționată.

Vreau însă, să scriu despre altceva. Despre diferențele enorme între cum am fost noi crescuți și cum ne creștem noi copiii. E de-a dreptul dureros. Mă gândesc cu groază că pe vremea aia, femeile aveau nici mai mult nici mai puțin de 3 luni de concediu postnatal. Atât stăteai cu copilul, după care trebuia să fii în formă și să te întorci la uzină. Suntem o generație crescută de bunici și străbunici, care au făcut ce au putut sau ce au știut ei mai bine, cu metode și informații de pe când erau părinții noștri mici. Alăptatul la cerere, baby-wearing, colici, purtatul bebelușului în brațe, co-sleeping și altele erau, desigur, niște nebunii. De alăptat nu alăptai, pentru că în 3 luni te întorceai la serviciu. Prin urmare ți se spunea că nu ai lapte, și chiar ajungeai să crezi gogoașa, de unde îi dădeai cu lapte praf. Suntem o generație crescută cu lapte praf, cu ceai, cu apă, cu supă înainte de 6 luni. Suntem ultimele victime ale puericulturii comuniste.

Din păcate, multe persoane au rămas cu același calup de informații pe care îl răspândesc cu nonșalanță. Am auzi de prea multe ori placa cu nu ai lapte, ții copilul flămând, nu cred că faci bine ce faci, dă-i ceai, e deshidratat, dă-i apă, se-nvată în brațe, se-nvață legănat, eu la două luni îi dădeam supă. Personal, dacă cumva o să ne crească 10 perechi de sâni, o să nască mamele surogat-androizi în locul nostru, o să ne hrănim bebelușii cu puterea minții sau o să ne transformăm în altceva când fiică-mea o să fie mamă, îmi doresc să fiu informată. Îmi doresc să fiu la curent. Să știu, să înțeleg și să susțin mersul lucrurilor când timpul va fi al ei. Nu îmi doresc, sub nicio formă, să ajung vreodată să îi spun eu pe vremea mea îți dădeam și îți făceam aia. Eu pe vremea mea nu ar trebui să existe. Vremea nu mai e a mea, vremea e a ei și pe nimeni nu interesează ce a fost înainte.

Sper să ne putem schimba. Sper să fim mai lucizi, mai deschiși, mai receptivi, mai maleabili, mai ancorați în prezent decât ei. Sper să ne fie bine.

Cafteala

Am văzut Festen. Și mi-am amintit de cafteală.

Am fost un copil singur, târât de multe ori pe la sindrofii de familie unde ma plictiseam enorm, dar unde trebuia să le zâmbesc oamenilor mari care mă priveau, și ei, cu maximă milă. Eram un pitic într-o lume infinită de picioroange. Ca să mă calmeze, femeile îmi dădeau de obicei casetele lor de bijuterii si perle și machiajul, asezându-mă cumințică pe un scaun dublat de perne. Astea erau singurele jucării în casele lor fără copii. Mă îmbrăcam adesea cu eșarfele lor, îmi atârnam clipsurile mari de plastic de lobii mici ai urechilor, mă dădeam cu ruj și tăceam, în timp ce ei își expuneau viețile ridicole de adulți în fum de țigară, pahare de vin și platouri cu ordef și fripturi. Mai ieșeam din când în când, prilej pentru vreo mătușă, nașă, verișoară de-a părinților să se mire, să mă scuipe, să fie uimită și – cu siguranță acum înțeleg – să tremure de spaimă la gândul că are în față Viitorul și că habar nu are cum să îl abordeze.

Așteptam de multe ori stânjenită și la limita răbdării să se termine totul și să ajung acasă, unde, deși la fel de singură, măcar aveam păpușile cu mine.

Pe lângă toate astea, mi-o luam pe bandă rulantă. Palme și bubuituri, iar câteodată cu cureaua. Privind retrospectiv, îmi e milă de mine și de ceilalți ca mine. Pentru că din păcate am fost foarte mulți. Mi-e milă de noi și nu știu cine o să ne facă vreodată dreptate.

Mi-o luam din motive cretine. Mi-o luam pentru că răspundeam. Dacă îndrăzneam să nu fiu de acord cu ceva, jap, direct peste bot. Mi-o luam pentru că maică-mea pleca la muncă și nu suportam să rămân singură. Începeam să plâng ca un ceas elvețian, cu jumătate de oră înainte să iasă pe ușă. Normal, atunci nu existau Freud, parentingul, psihologii și anxietatea de separare. Existau doar palme dacă ceva era în neregulă. De la plâns, palme și fugăreli prin casă începusem să fac un fel de insuficiență respiratorie pe fond de stres pe care am moștenit-o și acum. Mai pe scurt mă învinețeam și nu mai respiram. Moment în care eram bătută ca să tac. Nu mai conta ce se întâmplase, dacă nu tăceam și nu mă calmam cureaua făcea cranț pe mine.

Dacă nu intram în casă la ora la care eram chemată și îmi permiteam luxul de a mai sta cinci minute în fața blocului, mi se încuia ușa. Instantaneu începeam să plâng, neștiind cine o să aibă grijă de mine, unde o să mă duc, ce o să mă fac acum, noaptea, când nu mai eram primită înăuntru. Asta până când ieșea maica-mea să mă caftească pentru că făceam gălăgie pe scară și îi făceam de râs.

Apoi uitam, sau le luam ca pe ceva firesc, și zilele treceau exact la fel.

Cel mai rău mi-o luasem când la un moment dat era o campanie la televizor în care erai invitat să mergi la poliție dacă mănânci bătaie de la ai tăi. Așa că înainte să se dezlănțuie iadul, am avut tupeul să îmi informez părinții că dacă mai ridică mâna la mine, mă duc la poliție. Atât mi-a trebuit.

Ajunsesem, prin liceu, când îmi dădusem seama cât de ridicolă era familia mea, să îmi doresc să fi fost un copil dificil doar ca să le fi scos pe bună dreptate perii albi alor mei. Le uram în fiecare noapte o realitate alternativă în care să fi avut un copil cu probleme reale, nu o fetiță singură și plictisită, ascultătoare, aliniată normelor, devreme acasă, inteligentă, premiantă.

Mai târziu mi-am dat seama că nu suntem puțini, că povestea asta e povestea unei generații și că comunismul nu a însemnat doar anihilarea libertății de expresie, lagăre de concentrare, colectivizare și industrializare. Comunismul nu a însemnat doar Lenin, Stalin, Ceaușescu și rahatul din cărțile de istorie pe care ne permitem să îl livrăm la examene. Comunismul nu a înseamnat doar orfelinatele, carnetele de partid, Securitatea, cenzura. Din munca repetitivă la combinat, din apartamentele-cutii sufocante, din traiul la comun al clasei muncitoare, din liniștea și regimul spartan au ieșit monștrii pe care părinții noștri i-au pasat senini pe spinarea noastră. Răul cel mare a fost subminarea totală a sentimentelor, imaginea familiei caste, distante, inerțiale, neautentice promovată cu nonșalanță și luată de bună. Din falsul ăsta, din lipsa asta de trăiri autentice, de blândețe și de iubire sinceră am ieșit noi, copiii de după Revoluție.

O dreptate individuală, o cafteală poetică – așa ca pe final de Festen – după o sindrofie la care le-ai urla în față toată astea de mai sus vinovaților ar fi mult, mult prea puțin.

 

0

Românismele

Îmi plac de mor românismele. Chițibușelile. Felul în care știm să facem din rahat bici. E chiar o constantă cu care ne mândrim. Păi cum, nu suntem noi în stare să ne descurcăm în orice situație? Dincolo de șpăguța, piluța, prieteșugul și înțelegerile bilaterale netransparente, mai sunt și secvențele de las-o că merge și așa.

Cum? Nu ați aflat încă? Românul se pricepe la de toate. Știe el mai bine. Și cum să își ridice casă singur, și cum să își sudeze, și cum să își niveleze. Și să zugrăvească, și să își amenajeze interiorul și exteriorul, și să își schimbe geamurile și așa mai departe. El, cu mânuța lui, le face pe toate. Pentru că ori nu are fonduri, ori e zgârcit, ori e incredibil de priceput. Oricare ar fi cauza, emisiuni de tip Survivor ar fi trebuit să se nască aici, pe acest picior de plai. Nu se poate altfel.

Cum, nu ați auzit de cazuri celebre în care fiecare face ce vrea în bătătura lui? Ridicăm cotețe, ridicăm palate pe nisipuri mișcătoare, facem noi o schemă și ne iese. Cine sunt fraierii ăia care au inventat autorizații și proiecte pe care se dau bani? N-avem bani, ca țiganii nu putem să stăm.

Dacă aș fi de stânga aș spune da, da, iată câtă umilință! Să pui sărmanii să trăiască în condiții mizere penru că nu au bani de acte și aprobări și alte rahaturi. Inadmisibil!

Dacă aș fi de dreapta aș spune stai așa, nene. N-ai bani, dar un creier ai. Nu te poți folosi de el ca să vezi cum poți să îi obții înaite să calci în picioare niște legi? Inadmisibil!

Este, totuși, o temă de filosofie mult prea complexă.

Dar să mai avansăm în fenomen. O știți pe aia în care cumpărăm ceva stricat și îl reparăm noi? Ei, cum nu o știți? E situația aia clasică. Găsesc un rahat stricat, dau banii pe el, îl repar eu (normal, v-am explicat doar că pot să fac absolut de toate) și apoi mă mândresc. Păi numai fraierii îl cumpără nou. Eu am dat pe el mai nimic și ia uite. Sunt cel mai tare. Nu contează că rahatul face poc a doua zi.

O știți pe aia în care improvizăm singuri instalațiile sanitare, țevile de gaz, caloriferele și ne bubuie casa? Și apoi neapărat ne plângem că nu se mai găsesc meseriași pe nicăieri. Cum așa, nu se găsesc meseriași pe nicăieri? Nu mai găsești un sudor bun, un zugrav bun, un lăcătuș ceva? Dar eu credeam că ei există veșnic și că cei mai buni se află chiar în tine!! G-r-a-t-i-s!

In fine, azi m-au ucis niște oameni care și-au închis o terasă cu un panou dubios de plexiglas. Au dat doar 65 de lei pe el, au muncit singuri și acum nu îi mai văd nici vecinii și nici nu îi mai trage curentul. Minunat, strașnică afacere. Ieșeau și mai ieftin dacă puneau o bășică de porc. Eventual crescut la ei în bătătură.

Păi nu?

0

Planurile

Am văzut o reclamă de curând, la Kinder Country. Un tip care alearga într-un lan de porumb, se tăvălește într-un lan de grău, țopăie în picioarele goale într-un pârâu și depășește o rățușcă și un cârd de boboci pe un pod.

M-am născut și am crescut la bloc. Într-o perioadă încă relativ aerisită față de ce trăim azi. De la bloc am plecat la cămin, de la cămin în alte orașe și apoi în alte blocuri. Azi tastez tot dintr-un bloc și mi se pare că nu există scăpare. Stau, mă gândesc și răzgândesc de o sută de ori pe zi la cum să fac, ce să încropesc, cum să jonglez cu toate ca să reușesc să plec definitiv din bloc și din oraș.

Suntem, și eu și Omul, absolut căpiați. Terminați de hărmălaie, gălăgie, alergătură, munca de 8 ore la program zilnic câte cinci zile pe săptămână, salariul la sfârșit de lună și decontul facturilor. Este repetitiv, plicticos, absurd, restrictiv, frustrant. Este coșmarul oricărui umanist. Timpul liber este cvasi-inexistent, parcă nu mai apucăm să trăim și nici să simțim că suntem oameni.

Vacanțele și concediile mă disperă. Relaxarea programată mă scoate din minți. Adică e normal să suferi ca un câine cinci luni la foc automat și brusc să dezumfli supapa și să îți aduci aminte de cer, de iarbă și de liniște timp de o săptămână. Ultimul concediu l-am avut în septembrie anul trecut. Am vomat de câte două ori pe zi și am făcut varicelă. La fel de sinistru era și să fi mers undeva la o cabană pentru a simula o viață departe de toate astea.

După cum ziceam, aș pleca și mâine undeva la țară. Să am o rățușcă, un cârd de boboci, o grădină de flori, o pisică leneșă, un câine rău și niște stupi cu albine.  Niște copii de crescut, alții de învățat. Niște spații largi în care să îți odihnești privirea. Să ieși afară, să te uiți la cer si să asculți cum nu se întâmplă nimic din ceea ce nu-ți dorești să se întâmple. Să nu vezi nimic din ceea ce nu ai chef să vezi.

Pentru că viața e până la urmă ridicol de scurtă, și fără să îți dai seama, te trezești într-o zi că ajungi la jumătatea ei și că nu ai făcut decât să stai la bloc, să faci ce au crezut alții că e bine să faci sau ce crede societatea că e bine să faci. Adică nimic. Nimic pentru ceilalți și nimic pentru tine. E ca și când nici nu ai fi fost.

0

Scena

Nu-mi plac filmele de acțiune. Alea semi-SF mă scot din minți. Pe alea cu mafioți le accept la limita limitei. Nu cred că poți să te identifici prea mult cu ele. Extratereștri călărind orașe în America, facțiuni dubioase și bazooci pe umeri, pistoale și mitraliere, sânge, bombe și explozii. Uhm, nu. Nici Counter Strike nu am jucat, nici jocurile stealth nu îmi plac. E un fel de băiețeală falsă. Un basm postmodern pentru băieți. Dacă înainte Făt-Frumos era fiu de împărat și călărea un cal alb, acum eroul e un outkast călărind o motocicletă cu un kalashnikov la spinare. Patternul se păstrează cu siguranță și o analiză comparată ar fi cu siguranță foarte șmecheră. Dar pentru că nu am timp de investit în creații extravagante, o să spun doar că ieri am fost la film. De acțiune.

Plictisită de semi-izolarea din ultima lună, ieri seară am început să fac ce mi-am jurat că nu mai fac niciodată : să mă uit la trailere. Iată că nu pot să nu mă uit. E ca și când ți-ai promite că nu mai mănânci în veci la Mc Donald’s. Societatea asta te pervertește și te ademenește cu rahaturile ei și ești slab și nu poți să spui nu. Să trăiești ca un pustnic în vârful dealului e la fel de ridicol și până la urmă nu te poți împotrivi. Probabil o să duci o existență chinuită, scindată între natura ta umană și semi-realitatea asta virtuală din ce în ce mai oribilă.

Văzusem deci că a apărut John Wick 2 și, deși sunt ultima presoană care să fie o fanatică a genului, mi-am amintit de John Wick 1.

Sunt anumite scene care se ridică deasupra filmului și a filmelor în general. Le simți imediat. Le miroși. Le trăiești acolo în fața ecranului ca un catharsis. Filmul poate să fie prost, ordinar, ok, bun, foarte bun. Dar atunci când vezi scena aia, știi că e mai mult. E ceva în plus. E ceva peste scenariu, cameră și actori. E un fel de legătură perfectă a tuturor în același timp. Sunt genul de scene care te scot din timpul tău cronologic, linear, istoric, și te ridică undeva deasupra. Nu prea mai ești doar un spectator pe un scaun la un film. Trăești aleceva, simți altceva.

Mi-am adus aminte de scena împușcăturilor din club. Este, pentru mine, unul din eforturile stelare. L-am simțit din prima și am știut că, în fond, ăla e tot filmul. Nu prea are rost să spun de ce. Am o problemă și cu muzica în filme. Aici totul este absolut perfect. Coregrafia e elegantă, close-up ul cu privirea lui Wick în timp ce nu-l împușcă pe Tarasov e de manual. Slow-motion-ul cu fuga în prosop prin spatele geamurilor care explodează în urma impactului cu gloanțele e și el cumplit de bun. Disgur, în original, după bucata de bubuieli în jurul piscinei urmează aglomerația pe ritmuri de rave, dar și acolo sunt uimitoare accentele pe ritm. E ca un balet.

Una dintre cele mai bune și mai complexe scene pe care le-am văzut până acum. Aș scrie despre ea o dizertație întreagă, dacă aș fi altcineva în altă postură.

Revenind, amintindu-mi de scena asta, am văzut trailerul de la no 2. Bubuieli pe muzică clasică. Mi-am spus Doamne, asta e este. Asta o să fie intergalactic dacă e filmat în același stil. Din păcate nu a fost. A fost cam semi-țeapă. Cam ca trailerul de la Youth, unde din nou mă așteptam la ceva sacru cu iz de tragedie antică, dar care s-a dovedit a fi, ei bine, altceva.

Oricum, cam atât voiam să spun: